Neagu Valeriu-Andrei

Ca un parfum din picătura de rouă te-ai strecurat pe unghii roșii ca macul în stâlpări de noapte primenită, arcuind pe dată cătarea... O, m-ai durut cu-atâta alb și ninsoare scăldată-n petale

Corcodușii-mpreună cu mine se roagă pe linia neștearsă de spațiu și timp și scoarța cea nouă le poartă o plagă - piroane moderne oferite la schimb. Corcodușii-mpreună cu mine se roagă

Printre flori și mere coapte mă strecor ca o torpilă- nu mai car nimic în spate, nu mai vreau să-mi fie milă! Dar deodată foaia albă înșirând pe loc cuvinte ia privirea de mi-o scaldă în

Mâinile de lut plămădesc arzânde Suflete ce-n taină, pe dată, aud Senzații telurice cu inimi absurde- Copii nenăscuți cu stomacul flămând. Pe roți nerotite mă-nvârt ca-ntr-un cerc Între scări

Toamnă, Doamnă și gutui, mă strigă cuvântul și sună chemarea, pe tâmple, pe gene, pe pleoape mă sui- zadarnic încerc să-i aduc alinarea... Toamnă, Doamnă și gutui, pe frunze nemoarte și

Vai, cum mor pe zi ce trece în diluvii de pământ atârnând pe limba rece hieroglife moi arzând! În zadar mă latră câinii mai încoace de-orizont, nu-s chiar ei acolo primii replicați în sânge

Ca un parfum din picătura de rouă te-ai strecurat pe unghii roșii ca macul în stâlpări de noapte primenită, arcuind pe dată cătarea... O, m-ai durut cu-atâta alb și ninsoare scăldată-n petale

Vai, cum mor pe zi ce trece în diluvii de pământ atârnând pe limba rece hieroglife moi arzând! În zadar mă latră câinii mai încoace de-orizont, nu-s chiar ei acolo primii replicați în sânge

Își făcea reclama toporul că e rău si că taie bine atât că a ruginit puțin dar el e nou și de vină este numai brațul care nu l-a luat în seamă și nu l-a ridicat să arate ce poate.

Ochelarii de cal s-au retras în coconi și-acum se laudă c-au devenit conform uzanțelor canibali reverențioși în Þara lui Papură-Vodă

Luntrașii de carton răsar de cealaltă parte a oglinzii din vene flămânde zvâcnind pe tâmplele deșertului cu negustorii de chihlimbar ce-și laudă marfa la colț de stradă în ritmul ploii

Peștii mor în ramuri crucificați de gloanțele oarbe

parcă și altă dată s-au auzit suspine de sub trotuarele înguste însă acum brațele-nfierbântate șerpuiesc amnezic spre sânii zăpezilor prea albe de-atâta dor

nuferi albaștri închideau petalele în umbra lunii.

în zadar fugiți, Doamnă e-o lume a simțurilor oarbe în care entități semidemonice hăituiesc la infinit peste pântecul voluptos și paradoxal de sterp o iata în sfârșit că din dosul

Frenetic ascult cântec de ciocârlie cum unge brazii precum mirul ce se pogoară pe barba lui Aaron în coloane dorice susținând Universul.

Nisipul a-nghițit demult urmele trupurilor noastre doar scoicile mai poartă amintirea nopții de august...

M-am trezit alergând să cobor cerul pe pământ cu imnul tălpilor goale am rămas numai o clipă dincolo oprit de-o venerabilă vârstă până m-am topit de jos în sus mă trezesc din somn

Ninge cu tine-n fiecare iarnă Și-apoi primăvara-mi înflorești, Te-agăț precum o stea de geană Vara ca să mă iubești. Plouă cu tine-n fiecare toamnă Și la sânul meu te încălzești; Sărut mâna,