Handicapații

Relatare despre Bubu (text prescurtat) . . . La lumina zilei l-au vazut pentru prima dată la biserică. De paști. Avea 1.50 metri inalțime iar distanța între umeri era de 1,20 metri. (Știu asta pentru că mai târziu, Gigi, polițistul satului, l-a măsurat). Bubu era aproape cubic iar cocoașa din spinare, mare cât un mieluț, nu-i imbunătațea deloc silueta. . . . In câteva luni Bubu deveni o figură obișnuită prin sat. Muncea pe la te miri cine, pe mâncare. Numai pe mâncare. Dacă îi dădeai bani îi primea, dar după câteva minute îi găseai aruncați pe jos. Pentru el utilă era doar mâncarea. Muncea de dimineață până seara făcând mici pauze ca să mănânce sau ca să bea apă. Seara dispărea. Unde dormea era un mister. Unii spuneau că în cimitir, dar nu era decât o variantă mai spectaculoasă, dar la fel de puțin credibilă ca și altele. Oamenii se certau să-l ia la muncă. Bubu era foarte eficient și practic nu costa nimic. Unii au încercat să-l țină în gospodărie, i-au făcut culcuș în pătul sau în magazie, dar Bubu nu putea sta locului. Noaptea dispărea. Dimineața îl găseai pe ulița satului. Cine îl vedea primul îl lua la muncă. Bubu era tratat ca orice animal de povară. Singura care-l trata ca pe o fință cugetătoare, deși fața lui de oligofren cu ochii morți infundați în orbite nu prea te încuraja la astfel de gesturi, era Maria. \"Ce faci Bubu?\", întreba ea. \"Bu-bu\", răspundea el. \"Ti-e foame?\" \"Bu-bu\" \"Bine, uite pachetul tău cu mâncare\" Il ștergea la gură cu un șervețel. Gestul era inutil. In mai puțin de un minut saliva îi curgea din nou pe la colțurile buzelor. Era hidos, era diform, iar mila Mariei pentru el era proporțională cu diformitatea lui. De Bubu oamenii râdeau pe față. Uneori îl duceau la cârciumă și încercau să-l îmbete. Nu au reușit niciodată. Recordul lui Bubu era de trei kg. țuică, ar fi băut și mai mult dar sătenii nu aveau atâția bani. Ca să se distreze îl foloseau ca țintă. Aruncau în el cu roșii și puneau pariuri pe țoiuri cu țuică. Bubu stătea. Nu reacționa niciodată, deși avea forța necesară -brațele cât pulpele unui bărbat bine dezvoltat- să bată toți bețivii din cârciumă. Maria era invățătoarea satului. Venise de la oraș. Era o tânară diafană de o frumusețe astrală și de o bunătate nepământească. (Gelu - prietenul meu - spune ca sunt îndrăgostit de ea. Așa sa fie? Nu, nu cred.) Când a aflat ce se întamplă la cârciumă a scris o petiție polițistului, a înregistrat-o și a spus tuturor celor ce vroiau să o asculte, și aceștia nu erau deloc puțini, că dacă nu încetează atitudinea asta față de Bubu se va adresa parlamentului. Polițistul Gigi, deși fără de voie, a fost nevoit să-i pună la punct pe bețivi. De Maria oamenii nu radeau. Cei mai răuvoitori o bârfeau, dar pe Maria acest lucru nu o interesa. Zilele curgeau una dupa altă, monotone, cenușii, plictisitoare. Asta până-n iulie când Bubu a înnebunit. Sigur că \"a înnebunit\" nu era o expresie care să i se potrivească lui Bubu, dar pentru că preotul satului a folosit-o am preluat-o și eu ca atare. Maria l-a întalnit pe Bubu pe ulița satului. \"Ce faci Bubu?\", a întrebat Maria. \"Bu-bu\", a spus Bubu, după care s-a întors spre soare și l-a arătat cu degetul. Si-a plimbat de câteva ori degetul, murdar, cu unghia neagră si zdrențuită, de la soare la Maria strigând de mai multe ori bu-bu. \"Bine Bubu, bine\", a zis liniștitor Maria. \"Vrei de mâncare? Uite pachețelul tău\". Bubu luă pachețelul și-l băgă nepăsator în camașa lui unsuroasă. \"Bu-bu\", zise el aratând spre soare și apoi spre Maria. \"Nu ințeleg Bubu, îmi pare rău\", spune Maria ștergându-i saliva. \"Trebuie să plec altfel întarzii la ore\". Se întoarse să plece, dar Bubu, pentru prima oară în cei doi ani de când era în sat, a prins-o de mână. \"Bu-bu\", zise el agitat arătându-i soarele. Maria încercă să-i desfacă degetele, dar nu reuși. \"Bubu! dă-mi drumul imediat\", strigă ea speriată. Bubu impresionat de tonul ei îi dădu drumul. Maria porni spre școală. Bubu o urmă la o distanță de cațiva pași ignorând ofertele de muncă primite. Dădea din mâini agitat și striga din când în când bu-bu. Maria iși ținu orele, iar Bubu stătu toată această perioada de timp în fața școlii, așteptând-o. Nu a reușit nimeni să-l convingă să plece din postul pe care și l-a impus. La ora doua p.m. Maria a pornit spre casă urmată de Bubu. Era foarte speriată. Iși tot spunea:”Nu este nimic. Bubu nu este violent. Nu a facut niciodată nimic. Nici cel mai mic rău. Nimănui.” Dar acest lucru nu reușea să o liniștească. Bubu îi dădea ocol mârâind. Avea ochii roșii și saliva băloasă îi curgea strălucitoare pe piept. La un moment dat, luând o hotărare - ceea ce pare incredibil având în vedere starea lui, Bubu se repezi la Maria, o luă cu forța în brațe și începu să fugă cu ea spre pădurice. La țipetele Mariei, țăranii, pricepând ce se întamplă, s-au repezit spre Bubu. L-au prins la marginea pădurii. A fost nevoie de șase oameni ca să-l imobilizeze și să-l ducă la poliția satului. Maria a ajuns cu bine acasă. A luat un calmant și s-a culcat. De Bubu a fost mai rău. Gigi s-a închis cu el în celulă și l-a bătut bestial. \"Ti s-a făcut de femeie, nu ? Na!\", zicea el, și-l pocnea cu bastonul de cauciuc peste față. Bubu primea loviturile fără să clipească. Era agitat, dar în mod evident nu loviturile primite, de care nici nu se ferea, îl preocupau. Când a obosit, Gigi a ieșit din celulă plecând la cârciumă și lăsându-l pe Bubu singur. Pe la ora 7 seara Bubu a început să bată cu pumnii în peretele de cărămidă al celulei. Unui om normal nu i-ar fi trecut așa ceva prin cap și rău ar fi făcut . Peretele era destul de șubred. La ora 8 fără un sfert Bubu a spart peretele. Mâinile îi erau zdrobite și printre carnea sfâșiată și sângerândă i se vedeau oasele. Porni ca hipnotizat spre casa Mariei. Unii dintre săteni, văzându-l, alergară spre cârciumă alertându-l pe polițist, alții îl însoțiră speriați până la casa Mariei. Vestea alerga prin sat mai repede ca Bubu. \"O s-o violeze\", strigau îngrozite femeile. \"Dumnezeule! Dumnezeule! este cumplit”, spunea excitată Ancuța. In fața casei în care dormea Maria, patru bărbați, cu pari în mână, îl așteptau pe Bubu. Acesta, ignorând loviturile primite, lovituri date cu toată puterea și care ar fi putut deșela cu ușurință un cal, se repezi ca un berbece asupra ușii spulberând-o. Bărbații muți de uimire încremeniră. Femeile, privitoare ca la film, oftară din adâncul sufletului. Fiecare iși imagina după propria-i personalitate, ceea ce se întâmpla acum în dormitorul Mariei. Așteptau țipătul acesteia. El veni. Ascuțit. Insuportabil de ascuțit. Aproape în aceeași secundă, fereastra dormitorului zbură în mii de țăndări când prin ea trecu corpul Mariei. Căzu peste răsadurile de roșii. Maria fu urmată îndeaproape, pe aceeași cale, de Bubu, care se aruncă ca un animal de pradă peste ea. Gigi, polițistul, după o goană ca la curse, ajuns în sfârșit la locul faptei și convins fiind că Bubu nu poate fi potolit altfel, scoase pistolul, ținti ceafa groasă și... In acel moment avu loc cutremurul. Cumplit. Violent. A durat secunde în șir. Parcă nu se mai termina. Casa Mariei a fost singura din sat care s-a prăbușit. S-a zdrobit pur și simplu de pământ. Bubu a fost internat în spital. Scânduri și câteva cărămizi au căzut peste el. Avea trei coaste rupte, ficatul fisurat, capul spart, mâinile sfâșiate și alte nenumărate răni mai puțin grave. Timpul a trecut. Dar acest lucru este normal, nu!? Maria a plecat din sat. A terminat filologia. Acum este profesoară la un liceu din București. Bubu s-a întors în sat. Muncește pe la oameni. Uneori, la cârciumă, este folosit ca țintă. Când se îmbată Gigi povestește întâmplarea. La final plânge cu lacrimi de bețiv: \"Era să-l omor. Pur și simplu era să-l omor. De unde sa știu eu ce avea de gând Bubu? Eram, eu, în mintea lui? Ha!? Spune bă! Eram eu în mintea lui?\" Nici până astăzi nu se știe unde doarme Bubu.