Mihaela Malea Stroe - o vizionară a realului incandescent

Autoare de studii erudite (Darie Magheru. Trasee tragice, de la Sisif la Pygmalion, Ed. Arania, Brașov, 2002), prozatoare (Fatimata, roman, Ed. Arania, Brașov, 1995), poetă (Spre al nouălea cer, Ed. Pastel, Brașov, 2008, Anotimp fără nume, Ed. Pastel, Brașov, 2008, 7x7 poeme de iubire, Ed. Pastel, Brașov, 2009), Mihaela Malea Stroe dovedește prin parcursul său exemplar și discret că un autor își are locul său în literatură fără a juca tot timpul un rol de prim-plan ostentativ pe piața valorilor. Ceea ce este vizibil azi în presa literară (până aproape de scandal) nu este neapărat o valoare sigură. Poeta traversează cu un indubitabil talent podul suspendat al pericolelor și contemplărilor de tot felul din cotidian: «Te aud atunci când scriu, când dorm, când visez,/ Când prepar viitoare-amintire/ A mesei de prânz – șnitel de pui, cu varză călită,/ Sau, la micul dejun,/Amintire de cornuri proaspete și cafea cu lapte…»(Poem domestic). Autoarea preferă o anumită vigoare, o conduită de femeie modernă, curajoasă, ce refuză să cedeze panicii existențiale, în fața implacabilei angoase a separației trecătoare ori definitive, tragice: «Prin ce har al privirii tale/ Prăpăstiile negre ale trecutului meu/ S-au deprins, dintr-odată, de mine?/ Și s-au făcut abur sau imponderabil cântec de leagăn/ Sau altceva…» (Întrebări). În volumele 7x7 poeme de iubire și Anotimp fără nume lirismul este privilegiat. Poeta se lasă adesea transportată de fluviul amintirilor și al dorinței, dar evită melodrama cu un substrat fin de autoironie. Sentimentele sale puternice, deși pudice, o poartă spre o confesiune care ne «spune» că, de când lumea, dragostea poate fi cea mai dulce și cea mai amară în același timp. Poeta traversează paradoxurile existenței și scrie cu o cerneală densă, filozofică «ses quatre vérités». Simplitatea căutată este revolta unei rebele care întoarce voit spatele «suveranității poetice». Aceasta voce care se vrea anonimă, este de fapt secretă, gravă și plină de mister. Abstracția unor versuri nu face decât să accentueze tulburarea, frământarea interioară. Unele poeme divulgă adevăruri tragice, dar și sentimentul care transcende moartea transportând eul liric de la un abis de dureri spre înalțimile visărilor mistice: «Fără vis,/ Ce ne-am face, Doamne, ce ne-am face ?/ De ce am slăvi ziua de ieri?/ Cu ce speranțe am colora ziua de azi ?/ Cum am iubi ziua de mâine ?// Veghea din vis – dreptul la neodihnă,/ Neîntâmplătoarea noastră pace…» (Vegherea din vis). Autoarea practică ori reportajul în direct ori o penumbră, o arrière-scène, care palpită ca un foc ce se stinge, ca o misterioasă suferință: «Mi-e dor de tine ca de începuturi,/ Și ca de pruncul legănat în pântec// Veghere-mi sunt și somnul, și foamea,/ Și setea și tăcerea/ Cândva, cumva, în mine, ceva s-a întâmplat/ De patima otrăvii e vinovată mierea/ Numai atunci și dacă/ Tot stupul e trucat.» (Dor pur și simplu). Autoarea merge la esențial, fără exces de vorbe, ridică liniștea dintre și din cuvinte la rangul de meditație filozofică: «De-atâta căutare-ai nimerit/ La pragul visului întâlcuit/ Pe unde numai eu puteam să umblu// O să te leg la ochi cu vălul nopții/ Spre ziurel de ziuă să te duc/ Și, sub umbrarul frunzelor de nuc,/ Să pipăim alegoria sorții» (Întâlnire). Poeta trăiește echilibrul între corporalitate și mintea sa sensibilă, iar această înțelepciune se transformă în autentice insule de poezie directă, confesivă: «Iubirea aceasta, aparent imposibilă,/ Ființează mai presus de lege și de păcat/ Și, doar spre a se face vizibilă,/ A împrumutat, într-o seară,/ Trupul meu de femeie,/ Trupul tău de bărbat.» (Iubirea în sine însăși) sau «Mai rămân cu tine, iubite, în preajma ta mai rămân,/ Să păstoresc mieii nimănui – Cuvintele pribege, însetate, flămânde, rănite/ Pe care le-a prins noaptea pe drum,/ Poemele orfane, fără adăpost și fără stăpân» (Poemul statornicei iubiri). Acest foc sacru al sentimentelor străbătând poemele este o nevoie viscerală de a nu mai «ieși» din această poveste care încrucișează un trecut incandescent și un prezent al sacrificiului de sine. Ca și cum nu se iese din moartea unui sentiment decât pe jumătate vie! Bucuria și suferința curg în venele textului, autoarea nu se ferește să utilizeze aripi de înger, risipite printre «arcuri și săgeți» de care panoplia unei feministe (și feminine) nu duce lipsă: «Mi-e sete, mai degrabă, mi-e sete de o stare/ Starea de arc-săgeată/ Þintind cu pleoape strânse, convenția din normă» (Aparent pesimistă, Penelopa). În Revelion cu mine însămi (excelent poem!): «Făpturile astea (amintirile dureroase – n.n.), mi-am zis, cu siguranță au sânge albastru/ și de cât altruism au dat dovadă/ Venind, din cine știe ce tragedie antică/ Până aici în postmodernism, să mă viziteze, să mă vadă…», rețeta este un amestec fin: un gram de tristețe, un gram de vitalitate, un gram de adevăr pur… Anotimp fără nume conține poeme în care magia vieții, a dragostei (himere senine și emoționante) sunt prezente. Interesant este că poeta ne prezintă variante în franceză, engleză (traduse de scriitoarea Valeria Manta Tăicuțu) și germană (în traducerea scriitorului Hans Bergel), dovedind originalitate și un gust estetic rafinat… Pe fondul haosului contemporan, poeta se apleacă în margine de faleză și decide să facă față furtunii, o înfruntă, știe să trăiască, știe să moară, sub scutul nobil al inspirației poetice. Eșec ori reușită, poeta nu le opune, căci are inteligența analizei (la rece?!) a unui suflet care se mișcă fără încetare, se integrează universului. Este o vizionară lucidă, dar și sensibilă, a realului: «O replică finală nu e definitivă/ Și-nțelegând nimicul nu intri în derivă./ După un punct urmează /Alt punct și puncte… puncte…/ Și virgule, și alte uimiri și întrebări,/ Și paranteze pline, ori goale/ – pătrate sau rotunde – / Și puncte cardinale, și cele patru zări/ – patru să fie oare ? – / Neliniștea din verbe: a vrea, a ști, a cere, a da, a dărui/ Și râsul, plânsul, viața și moartea/ Și durerea…» (Sfielnica silabă). Mihaela Malea Stroe privește în față o lume de aici ori de niciunde, jumătate în umbră, dar mai ales în lumină, împarte « războiul și pacea » care o locuiesc. Poezia este un va-et-vient între trăiri, emoții, fapte din trecut și din prezentul apropiat, și printr-un limbaj lapidar, ca niște pietre lansate împotriva blazaților, poeta surprinde destine care trec de la individual la general-uman și crede în supraviețuire. Autoarea ghicește, detectează animalitatea, monstruozitatea și abjecția… Poemele sale sunt ale binelui și ale răului, ale atâtor realități vizibile unui poet omniprezent care militează în partidul speranței, grandoarea vieții depășește orice curs, cât de tragic al existenței. În aceste «poeme de zile mari» ( parafrazând un titlu din volum), rezidă firul conducător al creației actuale a poetei: «Ziua aceea în care/ Nu știu cum, nici de ce, prin ce mister,/ S-a deschis o fereastră a lumii spre cer/ Îngăduindu-ne să fim, să ne vedem, să povestim…» Mihaela Malea Stroe lasă să se întrevadă o stare de spirit uneori exuberantă, dar cel mai adesea reținută, discretă ca intimitatea marilor rezistențe la vidul existențial interior. Dacă nostalgia traversează aceste strofe, autoarea, folozofând, nu se lasă doborâtă de iremediabil. Servite de o expresie concisă și subtilă aceste versuri sunt ale unei poete «aproape fericite» care ne conduce spre limpezimile purificatoare ale ideilor sale, cărora nu le lipsește profunzimea melancoliei . Angela Nache MAMIER PS:DESENELE COPERTILOR LA AMBELE VOLUME SUNT REALIZATE DE CATRE BIANCA OSNAGA