Poezie
Frunze albe
3 min lectură·
Mediu
Merg de-o vreme pe acest drum,
Si pe talpi adun doar scrum.
Miroase a ars de lemn, de prin paduri,
A cenusa de frunze albe si taciuni...
Se zbate-n susur cald o apa
Curge dureros la vale, printre pietre sapa,
Sapa paduri si stanci de jad
Si-n apa cruda frunze albe cad.
Sunt secole in care bate vantul,
Si mii de ani in care gandul,
Suspina dupa nemurire,
Tanjeste dupa ea-n nestire.
Merg mai departe, spre acel copac
Ce-n vise mi se-arata... si tac.
Si merg tacut, si merg agale
Si frunze albe calc in cale.
Miroase a gol, a intunecime,
Si simt cum vine peste mine
Ma-ntuneca incet, si ma coboara
Si mai apoi iar ma-mpresoara,
Tainic ma uit la ast’ copac
Si iar ma uit... si iarasi tac.
Ce pot sa mai graiesc acum?
Daca vorbesc, se face scrum...
Vad frunze albe ce se misca-n vant
Simt iar miros de ars pamant.
Privesc la el ca la taciune
Aprins e tot, plin de amaraciune.
Ating o frunza... si e scrum,
Sa graiesc... sau sa imi vad de drum?
El isi pleaca trunchiul obosit
Si graiul vechi si-l face auzit:
-Eu mocnesc de mii de ani!
Pentru greselile de peste ani,
De secole port grea cununa,
Si mii de ani cresc catre Luna.
Rugile mele grele de taciune,
Cuvintele de-amaraciune,
Durerea ce ma dezradacineaza
Timpul greu mereu scurteaza...
Te-ai oprit... si ai vazut durere?
De mult sufar in tacere...
Fiecare frunza ce o vezi
E un pacat in care crezi
Eu le tin pe ramuri, istovit
Pana cand trece vreun smerit,
Sa mai ma scuture de ele,
Caci ramurile-mi sunt prea grele.
Va port amaraciunea dar si viata,
SI port in mine dimineata
In care va scundeti toti de soare
Si-uite-asa speranta din voi moare...
Am fost lasat ca sa suport
Greseala fiecarui mort,
Iar cand ultima frunza va pica,
In cer, prin vanturi ma voi ridica!
Atunci fiece suflet de tarana
Va deveni ca mine, o farama,
O farama-ncinsa de taciune
Plina de amaraciune...
Si-atunci cand judecati veti fi,
Unii liberi, altii mii
Vor arde mocnit in codrii de durere,
Pana cand vreun smerit iertare le va cere...
Ma-indrept spre el si il ating...
Vad cum frunzele se sting.
Si un vant iute s-a pornit...
Tot copacul in cenusa s-a ivit
Si se ridca in vazduhul luminat,
Pe unde eu nu am calcat...
E liber, zboara catre nori,
E una cu lumina de prin zori.
Un ultim grai s-a auzit:
-Copile, pleaca! Nu mai sta uimit
Ia-ti frunza ce ti se potriveste,
Ascult-o si o ingrijeste!
Ajut-o sa se inverzeasca iar,
Sa nu mai devina cenusa si nici jar,
Iar tu sa nu devii o creanga de copac-taciune,
Fugi cu frunza ta... de lume!
001.255
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Musat George Ovidiu
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 456
- Citire
- 3 min
- Versuri
- 80
- Actualizat
Cum sa citezi
Musat George Ovidiu. “Frunze albe.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/musat-george-ovidiu/poezie/13988029/frunze-albeComentarii (0)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.