toamnă-n București

nu-și amintea de când nu mai scrisese trenurile care alergau în același cerc de fier tramvaiele care se văitau sub un cer de frunză-ngălbenită rândurile ce-și pierdeau sensul cum zbaterea timpului în tâmple undeva sus o lună ofilită nesomnul câinilor vagabonzi și clopotnița unei biserici peste oraș răsculându-se abia sunetul omului - era prea mult gânditorul oprit în fața lumii cum cifra unu înaintea mulțimii de zerouri