Nihilistul din mine

Azi am siluit inocența ... am dus-o intr-o piață publică și am pus să fie sodomizată sub privirea mea și a curioșilor care savurau din plin momentul ... mă intreb dacă am făcut bine și tot eu imi răspund ... mi-e tot una. Iubirea am intemnițat-o cu zece zăvoare intr-o peșteră din creierul munților, ea era singura care stătea in calea fericirii mele cu ifosele ei de stăpână, și acum eu și numai eu sunt cel care dă ordinele și țese ițele . Nu mai vreau să caut constanta din mine, ceea ce mă identifică fie că sunt in expansiune sau in regres, că accept sau refuz , nu mai vreau să cred, sunt eu și neantul,atât! Iluzia transcendentului...ha! Ce glumă macabră pe care nu o gustă mai nimeni și mulți o iau de bună... Spuneți-mi că ați văzut un inger și eu acum vă cred , spuneți-mi că l-ați văzut pe Dumnezeu și din nou vă cred, și totuși nu cred in ingeri și Dumnezeu, L-ați văzut primii, păstrați-L, acum Nimicul devine singurul meu zeu, singurul care imi oferă liberatea pe care o doresc, adevărata Libertate de a NU alege. Nu aveți decât să-mi spuneti mereu ce se cade si ce nu, eu am să uit in secunda următoare tot, nu vreau să-mi incarc mintea cu paradoxuri ... Mă intreb, ca o simplă curiozitate, cine va arunca prima piatră in monstrul care zace in mine, oare nu sunteți cu toții părtași la ceea ce aș putea să devin? Poate că voi fi un paria al bunului simț ,si totusi poate că sunt un simplu rezultat al contemporaneității ...