Jumatatea de vioara II

De fapt nimic nu mai era bine si nici ca de obicei. De vreo saptamana. Se trezise usoara ca un fulg, alergand aproape. Lumea se transformase pentru ea. Nu mai era frig, lapovita, intuneric, saracie, batjocura copiilor( scarta, scarta!, o strigau pe strada, cand o vedeau trecand). Nu stia exact ce se intamplase, dar se putea trai in lumea ei ca intr-un balon. Dar uite ca nici asta nu putea tine mult. Parintii hotarasera de comun acord, adica tata, in urma telefonului primit de la Doamna Vintila, profesoara de biologie, ca azi va fi ultima zi, ca nu va mai merge la ore, la Club. - Si apoi? intrebase tremurand. Tata ii stia glasul mai bine ca oricine, dar ea trebuia sa inteleaga, cartea este paine. Nu puteau face nici un compromis. Altfel o sa murim de foame cu totii, adauga. Incercase apoi, pe un ton mai convingator: - Poate s-or aduna mai multi bani la toamna cealalta si o sa mergi atunci. Se inchisese in camera ei si plansese, ca o nefericita. Azi era joi. Spre bucuria mamei isi luase rochia grena, tricotata de bunica, cu maneci largi, elegante. Se pieptanase indelung in oglinda. Trebuia sa il uimeasca. Exersase ore intregi, de cateva zile incoace, aceeasi piesa. Chiar si in oglinda: barbie, degete, gat, cot, picioare, totul era acolo unde ar fi trebuit sa fie in timpul cantecului. Mare grija la pauze, la respiro si , mai ales, la diezuri. Sa nu scartaie. Isi aduna sufletul inauntru, isi puse paltonul pe care il avea de cand se stia, azvarli fularul cel rosu pe umeri si pleca. Fulgii dansau inocenti in jurul ei, vioara avea mustati albe. La Club nu erau aprinse decat doua lumini. Cea de la camera 16 si o alta, la un etaj mai sus. Profesorul o intampina cu \"Sarut- mana\".Curios. Pana mai ieri ea era cea cu \"Sar\'mana\" in stanga si in dreapta. Acum il saluta cu \"Buna seara!\", se simtea mai degajata asa. Si el stia. Tata il sunase probabil. Isi puse incet paltonul pe cuier, cu gesturi calme. Apoi scutura cutia viorii de zapada si o lasa intr-un colt, sa se zvante. Vioara se umezise si era rece. O mangaie usor cu palmele. Profesorul zambi. - Putem astepta putin, sa se incalzeasca. Ia loc. Ii arata scaunul tapitat cu plus ocru, ca si cele din salile de spectacole. - Cred ca putem interpreta ce melodie vrei tu, la alegere. Eu voi fi vioara a doua, publicul aici de fata. Ce zici? zambi si ea, la randul ei. Unde era publicul? Ochelarii i se aburirsera si se simtea bine asa, ascunsa vederii. Fara sa ii poata vedea privirea blanda si palmele mari. Respira cu greu aerul umed din camera cu miros de vechituri. Se lasa pregatita de profesor. Mai intai barbia, apoi gatul, degetele mainii stangi. Apoi isi aduse si el vioara. O sa stea fata in fata. Se concentra putin ca sa poata incepe. Suna bine. Prinse curaj, stia ca nu ii trebuie mult, numai cat sa se poata desprinde de camera aceea, de peretii de aer, de tot. Apoi totul devenea simplu. Din arcusul lui veneau catre ea fluturi albi, chilimbari, rosii. Se infiora si incepu sa tremure. Apoi incepu sa se legene, tot mai mult catre cealalta vioara. Ca un dans fara pasi, fara reguli. Se trezi intinsa pe covorul de iuta. Deasupra, doi ochi mari, straini, ingrijorati pentru ea. Apoi zambetul. Cel cunoscut. In palme tinea zapada, culeasa de pe pervazul ferestrei larg deschise. De afara intunericul se inghesuia inauntru. Unde era copacul? II atinse fruntea si obrajii cu zapada. - Ai lesinat . O ajuta sa se ridice. Unde sa plece? Ar fi ramas acolo, pe covor, pana ar fi crescut mare. - O sa aud candva de tine, ii spuse, stiu asta. Stiu asta, da, asa le stiu oamenii mari pe toate.