Sub pământ...
Cu ochii reci
M-ascund pe veci
Într-un mormânt...
Doar ivoriu...
Gândesc că am...
Gândesc... Dar stam
Într-un sicriu...
Fără tricou...
Ca un nebun
Mă descompun
Într-un
Se scutură pomii, pătând apusul palid al toamnei... Un ultim cântec al păsărilor se face îmblânzit de rafalele vântului tomnatic, surprinse în delir...
Aleea albă devine contrastată de culori
Totul e alb... Aleea albă, în noapte, aprinde fanare albe... De plumb pare Luna dar conturul ei rămâne alb... Și mă așez pe banca solitară de lângă parcul înghețat... Siluetă perfectă se
Tremuriș de foc și ape,
Ticăit plăpând din pleoape,
Lacrimi îmbătate-n sânge,
Lângă plopi, un cuplu plânge...
Negru din peniță scrie,
Alba coală, ruginie
O pătează în cuvinte...
Cruci lăsate
Sălbatic murg,
În coama-ți de topaz,
Ținut în frâu de-un Demiurg,
Aduci necaz după necaz..
Când în galop tu treci prin ramuri,
Ți-arunci potcoavele-n geamuri.
Zbârâit de bumbi de os,
Ochelari Chanel pe nas,
Tăciuni negri-n verde vas,
Șase ațe-n haină cos,
Plec, privind domol în jos...
Ploaia râpâie prin vie,
Găuri negre,
Cripta-i goala...
Ca un sunet de fanfara
Zbuciuma in larg o gara...
Si e seara...
Drum pustiu...
Sede flama pe-un sicriu
Totul pare purpuriu...
Si-un Luceafar argintiu...
Pe sub
Aripi de plumb, aripi de fum
Străbat nori de cenușă...
Se-aude îmblânzită-n sunet
O clanță de la ușă...
Și siluetă-apare-n geam,
Purtând la gat șiraguri...
Iar umbra ei, desprinsă-n
Crochiu de cărbune pierdut în chip de fată,
Artistica jale, cărare-apoi uitată,
Sonată-a tăcerii... Cad corbi ce zac grăirii,
Prin freamătul ferestrei dau frâu liber uimirii...
Cad spini
Un cer aveam...
Și doar un Soare...
Iar tu sub el,
Pe o cărare...
Pierdut mă simt...
De mână, strâns...
Cu plumb în ochi,
Din nou am plâns...
Și-i firul blond...
Dar mâna rece...
Timp a
MI