Poezie
Cain și Abel
1 min lectură·
Mediu
Tragi perdeaua și cerul încolțeste aprinzând muguri de căldură
Trimițându-i glonț spre granița morții.
Îmi pasă dacă te vei strecura și vei scăpa ca altădată?
De tunetele ucigătoare, de căldura ce demult
Þi-a scos șira spinarii și a târât-o pe șosea?
Nu-mi pasă.
Oh cerule! Aruncă-ți fulgerul în altă parte, lasă-mi grădina
De buruieni în pace, lasă-le spinii să crească căci și ei sunt verzi
Ca alții și trebuie să înțepe, să otrăvească și să-și facă loc
În suflete slabe.
Lasă să crească spaima ca floarea soarelui și să împrăștie
Semințe de durere ce au încolțit în sufletul meu
De o bucată de vreme.
Căci de nu, voi exploda ca Niagara și nimeni nu-mi va putea opri
Albia învolburată.
Va rupe tot din cale, va omorî și va ucide răul si binele
Din drum.
Curăța cerule…semințele mele și le macină într-o rașniță fermecată
De seninătatea ta eternă.
00979
0