Poezie
Singurătatea călătorului
1 min lectură·
Mediu
În mlaștina veninoasă mișună lighioane vâscoase
Suntem prinși cu toții într-un cerc neîntrerupt de neputințe
Doar ochii plânși mai văd raze de lumină în zări cețoase
E o liniște cruntă și neagră care apasă zdrobitor
Prin toate celule noastre umblă monștrii isterici
Văd o ușa, mică, strâmtă, uitată deschisă spre fugă
Și fug, având pe urmele mele toate scheletele alor mei
Nu mă uit în spate, fug până mă prăbușesc epuizat
Pe drumuri pe care le-am tăiat demult în minte
Și e atâta muzică celestă în roua unei noi dimineți
E duminică
Un capricorn cocoțat pe culmile dorințelor
De sus totul se vede atât de mic și strâmb
Beau ambrozie căci sunt un învingător olimpian
Departe e mlaștina, departe e ușa, departe e fuga
Toate s-au strâns într-un singur punct pe vârful muntelui
Și simt adânc în mine
Singurătatea călătorului
001.330
0