Poezie
Mare mare
2 min lectură·
Mediu
Dar plajele nu fug, eu fug de plajă,
atrasă de-alte lumi, mereu atrasă....
Chiar mă-ntrebam acum paișpe cuvinte,
cum dracu' să sfidezi chiar marea?
O blândă Ana spunea că-i e scârbă,
că tot se lasă de crabi sărutată,
dar hidrofobo, pe pământ și-n apă,
ba chiar în foc și unde vrei e mult mai bine
'napoi de două ori și-o dată înainte,
(căci și „'napoiul“ e-o direcție, să știi!)
decât să-ți dizolvi solzii argintii
pe-același aer molcom și fierbinte.
Nescufundat.
Te-am înjurat (de)
nenumărat(e)
ori-ore.
Solzii pe aer nu stau bine.
Dar ai dreptate într-un fel, plaja-i machiată,
e ca femeia ce se duce în corset la bal și
culege inimi toate-n evantai;
și-și face vânt cu greul prins în ele.
N-o vei avea în veci goală și naturală,
e mult prea...cum să zic?
A tuturor, o revoltată.
Dar asta-i dragoste condiționată
ce-ți cere ție sufletul, iar marea
nu înțelege, de ce să-nțeleagă?
Ea știe că ce e iubit poate fi și
multiplicat.
Eu fug de ea că mi-e prea, prea...
civilizată.
Dar plajele nu fug, eu fug de plajă,
atrasă de-alte lumi, mereu atrasă....
Când voi fi mare vreau să mă fac mare,
să fiu și eu un pui independent, ca ea.
001023
0