01234

s-a spart marea-n două pe brațele mele blonde ochi groaznici de verzi și păr cenușiu turbată-ntâlnire cu tine mă uitam în oglindă la mine și-am urlat și am spus "fă repede" amândoi am tras un răget sincron de durere cu capu-n tavan ah nichita, ah emil cioran tata mi-a spus să mai citesc, te rog frumos, ceva mai vesel dar cum să fac așa ceva macabru de scârbos ce tată prost ce mamă amărâtă maică-ta arată ca o șopârlă câteodată te-a necăjit, băiete, cum te necăjesc și eu pe tine cum mă necăjeșți și tu pe mine ascult balada pe care nu ți-am cântat-o vreodată că nu ți-ai dat silința să-nveți vreo română și m-ai iubit dar nu destul să te uiți azi cu mine la lună plină sau să te mișți în parc cu mine pe unde calde și străine chiar și certați așa-n epidemie m-ai părăsit de-ntâi aprilie ce glumă de prost gust ce glumă proastă cine iubește și lasă cine iubește și lasă dumnezeu i-a dat angoasă dumnezeu i-a dat angoasă și nu mai merge nici aghiasma mi-ai tras cu unghiile în intestin și doare mă doare c-ai plecat mă doare c-ai venit și ai plecat mă doare c-am găsit mă doare-nchiderea și sunetul acelor două uși și când îmi vine să urlu plâng și când îmi vine să te bat și să te-njur nu te nici bat nici nu te-njur ci îmi fac ritualele și ticurile care m-"ajută" să nu simt durerea aia nepârlită durerea aia de nu a fi dorită durerea aia de a fi avortată durerea aia neînsetată de care cred că nu voi scăpa niciodată că e un gol în fiecare propoziție pe care mi-o zic pe interior și până când n-am văzut fotoliul meu în camera de lângă nu am observat că-n camera mea e un loc gol și lacul e perfect domol ca o linie deschisă ca pieptul meu și ca scrisoarea neprimită eu te iubesc iubește-mă și tu mereu