Mircea Samoila

Ești un palimpsest, de-atâtea ori răzuită, de-atâtea ori, pe toate părțile scrisă încât, pe ici, pe colo mai simt, mai gust, mai miros arome, nevoi și gânduri străine; atât de mult și de bine

înainte Prin fața ochilor trecând, oamenii sunt o ceață colorată. O ceață pe mine de mine însumi rătăcindu-mă. după Prin fața ochilor trecând, oamenii sunt o ceață colorată. O oglindă

Timpul acestui poem se măsoară în pauzele dintre pașii tai; poem scris încercând să nu te pierd printre oameni, reclame, gânduri, tăceri.

27/07/08 [9:17:53 AM] Mihai Stan says: yo [9:18:13 AM] Mircea Samoila says: ho [9:18:36 AM] Mihai Stan: ho ho [9:18: 53 AM] Mircea Samoila: ho ho ho [9:19:19 AM] Mihai Stan: you’re a

îmi porți inima ca pe o șosetă zdrențuită; ne cam plângem de miros: a putrezit dragostea noastră. continuăm totuși să facem cercuri - eu în jurul tău, tu în jurul meu -, cercuri umede

Mă încântă pata de lumină ce s-a scurs printre degetele tale obosite. Când îți e foame, iubești, când îți e somn, bei și-apoi mă întrebi de ce lumina-ți e de neînțeles. Eu nu mă ascund

Mă, eu nu am vrut să te învăț orbirea și tu l-ai inventat pe Diavol.

ești flămândă ca… nesățioasă ca… ești ca… ești… ah, unde îmi sunt cuvintele?