Mirabela Vis

* N-am cersit niciodata iubire, Insa mereu am ajuns sa o pierd din toate partile. Cu o privire dictez viitorului, Imi intorc spatele si inchid ochii... ** Doua minute de viata mi-ai cerut

Aș vrea uneori să știi când îmi desenez speranțele în palma ta Tu doar mă privești pierdut în absurditatea mișcării mâinii mele, Afișezi o mască nevorbitoare de înțelesuri care stă nemișcată

Ai fost adus pe lume Viața să mi-o marchezi. Te joci cu gânduri negre Nu vrei să te trădezi... Se va sfârși, o știi și tu Cortina va cădea Dar să porți pe umeri vina, Oare

Hai, nu plânge, mă frângi de tot Du-te înainte și câștigă lumea Te voi ajunge-ncet, cu pașii mei grei Acum sunt bolnavă prea tare… Înțelege tu, creatură blestemată Voi sta printre oameni când

M-am intors in locul copilariei. Spiritul pluteste in jurul meu, Sopteste la urechea mea, Ma incearca si fizic Caldura... A convins natura sa participe Vad aceeasi copaci inalti E aceeasi

Mă privești nedumerit, ai pierdut ceva menit. Crezi și strigi pan-la negare, De ce mereu există-o întrebare? Defilezi în fața mea gol,murdar de soarta-ți grea. Crezul tău ți-l tot repeți Nu

Felii sustragi din timp de preț Ochi întunecați și umezi se zăresc Jertfă mi se cere cu-o forță rugătoare Intorc cartea anului spre soare. Hrănesc goluri amărâte de uitare Mima jocului pierde