Septembrie care vine

În mod normal ar trebui să mă bucur că se apropie septembrie. Doar în luna asta m-am născut. Cotoarele cărților bune n-ar trebui să se rupă, nu că le-ar face mai puțin folositoare precum cărți, ci pentru că le-ar înjosi față de celelalte surate. Ai observat cum la munte ceața rămâne captivă în șanțuri și văi, dar niciodată pe culmi? Știi de ce trenurile sunt atât de iubite de copii și cum niciunul dintre ei nu a aflat că ele își împrumută șinele învârtindu-se în cercuri? Aveam momente când mi-aș fi dorit să mă nasc într-o lună cu 31 de zile. 30 sună a mediocritate, dar nu m-am gândit niciodată că tocmai cantitățile mici sporesc valoarea. Ce-ar fi fost să am luna mea, de zece zile, sau de o zi, sau de un minut în care să se schimbe ora. Poate în luna aceea s-ar fi născut și luceferii, dintr-aceia făcuți din lumină. Te-ai uitat vreodată ce scris aveai în adolescență, când făceai bucle la b-uri și codițe la a-uri? Ai sesizat cum literele încep cu vremea să devină rahitice, să piardă membre, să se descompună si totuși să respire, târându-se pentru identitate doar din instinctul primar al supraviețuirii? Dacă timpul ar fi circular și mâine s-ar întoarce din drum, septembrie ar fi a patra lună a anului, cea a păcălelilor. Ceasul mi-ar râde în nas și mi-ar spune că eu nu trăiesc fiindcă atunci când eu m-am născut, el a stat. A stat să aștepte ora de vară când copiii jucau șotron și se opreau să salute mecanicul de tren sau să cânte avion cu motor. Când nu mai eram demult copil, cineva chiar m-a păcălit că fiecare ar avea timpul lui, nu că ar fi o ștoarfă pe care o plimbăm toți în alte haine. Și nu m-ar deranja deloc asta, doar să știu c-o să mă nască în septembrie care vine.