Simt cearcănele toamnei fără lumină.
Ascuns în galben. În roșu, crucificat.
Prin frunzele putrede, un chip întinat.
Fardat cu o lacrimă de sangvină.
Se înlănțuie crengi cenușii
De o mie de ani aștept,
De o mie de ani fug de mine,
De o mie de ani îmi iau zborul spre stele.
De o mie de ani îmi port orizontul
În transhumanța vieților trăite
Într-o lungă
De-a lungul potecii înfiorate
de atingerea dimineții
Am brumărit ierburile
cu tâmplele-mi reci.
Pământul mă durea de aproape.
Vinul de taină băut de cu seară
îmi amărea încă privirea
A adunat într-o cutie de lemn
O brațară și cercei de aur.
Un mic tezaur.
A ascuns în secret solemn
Înveșmântate în piele și în mătase
Și perle mari, albicioase,
Bătrâna.
Culorile
M-a tras dinspre seară
un curent de vis
Mi s-a prins cearcănul de sub el
și l-am scris.
L-am zugrăvit în timp ce
îmi scuturam cizmele de tenebre
Și l-am iubit
fără detalii funebre.
