Unchiul Fedea din Fedorivna (2)

Odată, unchiul Fedea o păți rău de tot. Văzând o turmă de oi se gândi să-l sperie un pic pe cioban și ascunzându-se în tufișuri, urlă întocmai ca un lup. Spre nenorocirea lui, ciobanul îl zărise cum se furișa printre tufișuri și asmuții câinele asupra lui: – Șo pe lup!... Ru-u-u-pe-e-ei fâșu’ mă!... – A-a-a-a-a!... se auzi din tufișuri, un răcnet sfâșietor, de-l trecură pe cioban fiorii. Sprinten ca un veverițoi, unchiul Fedea se cățără spre vârful unui mlădios stejărel. Văzându-l în deplină siguranță, în vârful stejărelului, ciobanul vru să cheme câinele la oi, dar deodată din tufișuri, se auzi un «tr-r-r-r-rosc!», un «A-a-a-a-a!...» și mai sfâșietor decât primul, un «Ã-ă-ă!» înnăbușit și un «ha-r-r-r-r-r» de toată frumusețea. Cu chiu cu vai ajunse unchiul Fedea la dispensar, unde medicul Antonache îi pansă fundul ferfelițat, îi făcu o injecție și îi puse mâna ruptă în ghips. – Ei și acuma unchiule Fedea spune-mi și mie cum s-a întâmplat de te-a mușcat câinele în halul ăsta? – Păi cum să se întâmple dom’ doctor... – se scărpină unchiul după ceafă. – S-a întâmplat așe ca și cum ai fi dum’ata câine și «ha-r-r» cu dinți-n curul meu!