Bunicul

Soarele se rostogolea pe cer de-a dura aruncând, pe furiș, printre frunzișul nucului valah câte o ocheadă în curtea noastră. Noi, eu cu Ionică, încercam să prindem, cu privirea, iepurașii strălucitori ai razelor de soare ce săreau de pe o frunză pe alta. «Soarele este gospodarul ceriului.» Ne spunea, de multe ori, bunicul Niculae purtând pe umerii săi gârboviți istovirea dimineților, în care asculta șuieratul coasei prin iarba înrourată. – Acuma doarme, a istovit și se odihnește un pic, voi mergeți colo sub nuc la umbră și jucați-vă! Ne-a spus mama. Avea ochii plânși și părul despletit. – De ce ești tristă și cernită, mamă? – Hai, hai mergeți și jucați-vă, bunicul doarme. Ne-a șoptit tristă. Iar noi eram veseli și am fugit să scoatem turma, de nuci verzi, la păscut. Ce-i drept bunicul ne certa: «E păcat să rupeți nucile verzi». Dar bunicul dormea, iar noi pășteam nucile și ne uitam pe furiș spre spre pârleazul răstignit, peste care tot treceau spre curtea noastră femei cernite. Toate erau cernite și triste, iar noi eram veseli. – Bă-r-r, bă-r-r, bă-r-r oiță, bă-r-r! Mânam, turma la adăpat, iar de după casă «Cioc- boc, cioc-boc, cioc-boc...» – Meșteresc o căsuță pentru bunicul vostru. Ne spuse zâmbind foarte trist, un nene cu barbă, ținând în mână un ciocan, deși noi nu l-am întrebat nimic. – Minte, hai să plecăm de aici! Mă trase de mânecă Ionică. – Ce fel de căsuță e aceea... fără uși, fără ferestre?... Ha-ha-ha!.. Am râs veseli. – E un joc de-al lor. Tare ciudat se mai joacă oamenii mari. Îmi explică Ionică și fugirăm la turma noastră de nuci. Până se trezește bunicul, ne vom juca pe săturate. – Bă-r-r, bă-r-r, bă-r-r oiță, bă-r-r! Mânam, turma la adăpat, iar de după casă «Cioc- boc, cioc-boc, cioc-boc...»