Poezii

Spuneți-mi, m-a căutat cumva vreun înger În dimineața asta fără calendar Că stau pe prag și îl aștept și sânger Cu vin, cu miere și zahar M-a căutat un înger, n-ați văzut ? Ori s-o fi dus la

De ce ai venit și anul ăsta iarnă Credeam că o să rămâi prin țări străine Nu am nici lemne, nici varză în povarnă De porc nu mai vorbesc că mi-e rușine De ce-ai venit cu aspra ta zăpadă Nu

Într-o zi Dumnezeu Mi-a luat Din mână Condeiul...

Corăbii de aer Niciodată nu se scufundă Pânzele lor sunt aripile unor îngeri tragici Þintuiți pe catarge Așa plecat-a Cristoforus Numit și Columb Să caute marginea lumii De plumb.

Pasărea cu Șapte aripi Câte una pentru fiecare zi din săptămână Zboară într-o rână Pasărea mea Vai de ea... Vai de ea... Vai de ea... Ar trebui să o mut Într-o săpămână Mai bună... Mai

Stră-coborârea poetului în moarte Și dacă o să mor nu am să mor de tot Rămâne din mine o sfărâmă Închisa-ntr-un nepot. De care el săracu nici măcar n-o să știe De unde așa neliniști și

Rup arcușul și îl arunc Lăuta cântă în continuare... Smulg corzile una câte una Dar lăuta cântă... O fărâm pe lăută în bucăți Și fiecare bucată are un crâmpei de

Cum mă sting încet și pier Jumătate pe pământ, două jumătăți în cer Plâng de neogoi și sânger Parcă mă prefac în înger Aripe de catifea Îmi îmbracă umbra mea Și sub ele plumb topit Răsărit și

Închisoarea zăpezii Gratii elegante Fuioarele de fum Mă strecor ca un șarpe Solzii mei fulgi reci Fug dintr-o iarnă Despre care se tace În cuvinte... Închisoarea zăpezii Sunt de fapt

Rostul cuvintelor Cum fug ele de la mine Triste și fără vlagă Prunci pierduți... Cresc singure Hoinărind prin lumea largă Precum copii străzii Când se întorc într-un târziu Nu le mai

Pe fața nevăzută a lunii Există o țară În care se duc poeții Atunci când se duc Închiși în cuburi de cristal Sunt aliniați de-a lungul bulevardelor Din țara aceasta Și în fiecare dimineață

Azvârlit în singurătate Ca un semn de carte uzat Pe care îl abandonezi în volumul Deja citit Pe un raft de sus din bibliotecă Un loc în care nu te mai obosești Să ajungi niciodată Poate că

Nimic mai amar Decât patima scrisului Nimic mai dulce Decât patima scrisului Nimic mai plin de patimă Decât patima scrisului Fuior de cuvinte Lanț de cuvinte Patima scrisului

Când am ieșit din pântecele Maicei mele O am văzut-o pe muză O babă bătrână Știrbă strepezită Cu părul cărunt Fă-mă tânără A șoptit ea Fă-mă tânără… Cum ? Am întrebat eu Prunc

Am să vă fac o casă din slănină Cu-acoperișul moale de șorici Cu geamuri albăstrii de gelatină Și-n loc de clanțe am să pun covrigi Voi face uși de șuncă afumată Podelele vor fi de

Atâtea femei frumoase Trec pe stradă Și fiecare având stăpân Un bărbat botos care O așteaptă acasă Plin de nervi Dorind să îi fie Servită masa Călcați pantalonii de tergal Și masat spatele

Roua de aur Încep să semăn din ce în ce mai mult cu tata Suntem același Ioan strigând în pustiu Împărțim aceeași piele de leu zdrențuită Nu mai știm cine e tată și cine e fiu Am semne de aur

Cuvînt către cei care au timp să citească. Această carte, deși nu pare, este primul volum al memoriilor pe care intenționez să le scriu înainte de a veni elicopterul să mă salte și pe mine

OAMENI DE HARTIE Motto:

SPAÞIULDINTRESECUNDE Există între fiecare două secunde un loc, un spațiu pe care nimeni și nimic nu îl măsură. Ca și cum nu ar exista. Cronometrele atomice și cele cu roți dințate îl ignoră la

Baronul local Mă privesc în oglinda din baie Sub ea mi-am construit un seif blindat; nu Poate fi spart decît de marii profesioniști Care încă nu și-au pus viză de flotant stabilă în

Declarație de avere Mă numesc Mihai T. Ioan Și sunt președintele Universului În această calitate Conform legislației în vigoare Declar pe proprie răspundere Că nu am alte bunuri

parcă mi-o rup din carne cuvânt cu cuvânt poezia bubă rea de care nu scap prin chirurgii profane fiecare vers un chist cu viata sa proprie umplu lumea de răni purpurii și de sânge

romanta primaverii de-atata primavara simt ca devin pamant imi infloresc in carne curcubee culori aprinse panglici de cuvant de-atata primavara simt ca devin femeie imi scot afara degete

ORA OPT SI UN VEAC Sunt prizonier în miezul unui război Care crește în jurul meu Așa cum crește fructul În jurul sâmburelui. Simt că nu mai am carne Pe oase Ci doar o carcasă de

Romanță desuetă Să ne iubim îți cer să ne iubim Ca-ntr-un poem din lirica persană Cât nu ne-or duce încă-n țintirim Să ne ascundă-n ierburi și grozamă Nu pregeta întoarce-te diseară Astăzi