Mihai Savulescu

O lună cu chimirul plin de arginți coboară Pe trepte fără seamăn – și, iată, se-nspăimântă! – Ca smulse cu arcușul din tainiți de vioară, La malul lumii oarbe sfioase flăcări cântă.

Când tu adormi, Călin, puiuț-puișor, Inima ți-e puf de păpădie-n zbor; Clinchetul ce pleoapa o zgârmă cu dichis E mărgăritul nopții strecurat în vis.

Oglinda prințesei ”Și fiindcă-ai vrut cu-al dragostei tainice șnur Să-mi legi mândra fiică, acolo vei sta ca un fur!” – Zise-mpăratul, cu-n deșt arătând flăcăului grinda; Ochii prințesei

Doar luna să mă știe, Sub vălul ei brodând Pe fila cea pustie Dantela unui gând.