Uzina frigului

Aici nu există victime. Și ca atare nici călăi. După perioada de probă se împart salopetele: albe, verzi, turcoaz, galbene, kaki. Din buricul penitenciarului pornesc toate străzile: spre uzină, spre infirmerie, spre cantină, spre terenul de fotbal. Se circulă conform planului cincinal: dacă vrei să ajungi, urmezi indicatoarele. La secția patru, disidenții sparg între dinți mărgele. Și stafful îi răsplătește cu implanturi de porțelan; unu, doi, trei, punct și de la capăt. Aici nu se moare de inaniție. Se moare cu zile, cătrănit, de mersul pe fundal. Uzina are ingineri miopi, barmani travestiți, specialiști în mersul pe sârmă de la Ana la Caiafa; al altora. Contabilizează prăbușirile într-un caiet cu pătrățele. Deținuții cei mai iscusiți urcă pe scenă sâmbăta. Ceilalți îi aplaudă și uită. Frenetice sunt doar operațiile pe cord de la infirmerie. Uneori pacienții mor. Ceilalți se grăbesc să le îndepărteze leșurile și, după caz, să le ia locul. Nimeni nu le duce dorul. Undeva, pe o plajă din May Amm, directorul penitenciarului joacă volei; nu ar fi imposibil să rămână, îi plac sarmalele în foi de viță și pentru asta s-ar întoarce. Banda se învârte tot timpul, purtând imagini, speranțe, nădejdi. Într-un colț de lume, într-o uzină a frigului, unde nu mai vin scrisori de nicăieri.