Poezie
7:04
1 min lectură·
Mediu
din prea multă tristețe
ca o lebădă cu gâtul înnodat
multe voci de prieteni suprapuse în creierul meu
clape de pian alb negru ecouri metalice
inima făcută ghem se umflă și sparge
sternul și câteva coaste
însămânțează cu durerea ei betoanele comuniste
în care stăm prea mulți inși laolaltă
mai rău ca în staul sau abatoare
liniștea e doar aparentă
motoarele lucrează oricum în continuu
dincolo de logică simțuri și nevoile spirituale
mă gândesc la o ființă anume
nevăzută de ani nesimțită vreodată
și are totuși limpezimea unui cristal
în mintea mea fierbinte ca o mină de sare
uneori am senzația că toată viața mi se decupează
în jurul acelui tipar de neîmplinire și de frustrare
am murit deja am mai spus-o
ce simt acum nu mai este durere
oricum aș numi-o e un drag și un dor
ca fantasmele care dansează noaptea-n pădure
lumini care pâlpâie tot mai slab
becuri arse explodate și înfipte adânc
în percepțiile mele bolnave
unde nu e loc de cuvinte
sau de mai bine
002356
0