Mihai Alchimescu

Și eu cred că orice suflet este înhămat la câte o căruță,
iar când numele ei e melancolia, poezia se naște spontan
ca puiul din ou sau ca Pasărea Phoenix. Să nu se înțeleagă
greșit, acesta este numai preludiul, pentru că metaforele
de o factură atât de originală în profunzime ca \"toate îți vin ca turnate ție, dar mai ales plecările\", \"cuiburile de păsări de pe umerii mei\", \"în treacăt de m-ai atinge, s-ar preschimba-n odaie luna\" nu sunt în vârful condeiului
orișicui.
Dacă și amprentele inspirației ar putea frământa nopțile poeților ar fi mult mai ușor să facem din visul nostru
o viață și din viața noastră un vis, nu-i așa?
Sincere felicitări,
Costel

viața unei supergirl nu este una tocmai ușoară, munții sunt mult mai înalți și marea mult mai adâncă, pentru că toată lumea cere din ce în ce mai mult de la ea și ea trebuie să călătoarească cu vâslele gândului și aripile umbrei mereu. abia de aici în colo se desface în fâșii orizontul în verticalitatea lui. tristețea poate fi o căruță sau însoțirea cea mai lesne din lume, dar nu are charismă nici pe umeri, nici sub farduri, ci doar între patru pereți când te desfaci în patru ca un miez de nucă ca să te afli cine ești. tu ai călătorit mult pe drumul ăsta și de-asta munții și marea arată altfel.

prietenesc,
Costel

brodezi frumos, matematic, întemnițarea universurilor într-o ladă cu mere, numai că ochii de sub coajă au uitat livada, își trăiesc propria minune de a fi una. aici rădăcinile învață fuga pe bulevarde, numai că zebrele sunt cuvintele.
ideea e că atâta timp cât nu vom dărâma peretele de sticlă dintre noi, semaforul va fi o oglindă a noastră.

drag,
Costel

un bărbat se iubește cu ceasul, cu oglinda retrovizoare a ceasului și cu spatele ei, cu oglinda ochilor și cu oglinda cuvintelor. prea multe oglinzi, la un moment dat am pierdut șirul :))
scrisorile se trimit numai cu gândul, timpul devine un balon care trebuie spart între două universuri paralele, care scurtează lungimea zebrei dintre ele pe ritmuri de dans, farmecul căruia tulbură inima, o sperie și dinainte și dinapoi, astfel încât nu-i rămâne decât să evadeze în sine, să se iubească în ochii bărbatului, care există, surprinzător, într-un marsupiu cu amintiri.
dragostea se trăiește cu soarele în față, cu ochii închiși înafară și deschiși în interior. frumos.

drag,
Costel

vrând să aibă ton hilar
patru versuri \"trag la rame\"
și slăbesc iar pe cântar
stau sfrijite... epi-grame.
(Paul Bogdan)

pe fruntea cerului văd norii,
sunt soiul bun de epigrame,
de câte ori trezesc fiorii,
oceanul vrea să tragi la rame. :))

eu cu tort și fără tort,
tot mai dulce-aș fi, se știe,
decât ochiul lor de mort,
care taie-n carne vie...

la un moment dat conștientizăm că nu ne aparținem nimănui, decât zilei de mâine, pentru care merităm ceva mai mult, ceva mai bun, ceva mai poveste, și totuși când privim spre ieri ne vine greu să ne dezlipim de noi înșine, de noi din oglinda ochilor vii, de noi din umbra nostră. și întotdeauna merităm ceva în plus, dar fericirea nu se măsoară cu 1 pas și atât, e nevoie de toți pașii 1 din urmă, pentru că în cer se-ajunge dintr-un salt, sau nu se-ajunge-n veci de veci, cum ar spune clasicii, având dreptate.
apreciez în mod deosebit dezinvoltura poeziei canonice, e ca un mers prin iarbă vara cu picioarele goale, după o scurtă ploaie. îți răcorește sufletul după atâtea asedii la alchimia cuvintelor.

admirație,
Costel

Când este vorba de dragoste, dorul este mai tot timpul acasă cu mâna pe telecomandă, drept pentru care distanțele mici sunt cele mai mari și invers. Și când spun distanțele mici mă refer la cele spațiale, și când spun distanțele mari mă refer la cele temporare și sufletești-raționale. Altfel cum ar putea să cadă o stea undeva între un mal și o mare, adică între noi, cum spui tu?
Pe când, de adunat depărtările între cochilii, cred că lucrurile se petrec altfel, adică pe dos. :))
Despre valurile-vânturile, cred că sunt inseparabile forever and ever, deoarece unele sunt umbrele celorlalte.

prietenesc,
Costel

toți eroii sunt la fel:
stau mereu în primul rând!
eu mă fac mai mititel,
să trăiesc mai mult... râzând. :)))

Eu când mă refeream la copilărie vedeam chipul fericirii. Nu știu acum, poate să ajung să cunosc toate tainele lumii, toate înțelesurile, toate minunile, dar mai fericit ca un copil nu cred să ajung vreodată. Pentru că în asta constă tâlcul fericirii, să ai totul când nu ai nimic, deși unii susțin cu mâna pe inimă că fericirea dacă este dobândită cu osteneală este gustată de două ori. Asta, oricum, nu contrazice cu nimic adevărata fericire care costă puțin, pentru că atunci când costă mult nu e de soi bun... după mine, aici pe pământ.
Să nu fiu înțeles greșit, maturitatea îmi scoate peri albi și mie, și, făcând abstracție de rândurile de mai sus, sunt perfect de acord cu tine.
Despre cea de-a 7-a \"minune\" a lumii, spune-i că e mai bogată ca noi toți și restul lumii... :))

prietenesc,
Costel

De la mine, că-s mai darnic,
Pun și miere în pahar,
Ca să fie mai amarnic
Gustul \"perlei\" ca de var.

Vorbind pe limba lor de morse
Și clopotele sună-a gol...
Ai grijă când le faci entorse,
În vârf mai au venin nasol. :)

Mie mi-a plăcut foarte mult ideea conform căreia carnea este asociată cu o bibliotecă în care se adună toate
spaimele apele tăcerile pulberile, ceea ce ar însemna că omul este un mic univers, e ca și cum praful cerebral al tăcerii se așterne pe oglinda unduind a înspăimântare a inimii. De fapt inima e ca o cupă în care se varsă maturitatea omogenizându-se cu sentimentele.
\"mai supli mai subțiri - atletică simțire\"
Și totuși tind să cred că inima primează, iar cupa va avea o îndelungată folosință ca suport pentru viitoare cristalizări ale maturității artistice.
Pentru mine, țin să mărturisesc, a fost o surpriză plăcută.
cu drag,
Costel