Poezie
Piticul care locuia într-o cutie poștală
2 min lectură·
Mediu
A fost odată ca niciodată,
căci așa începe orice poveste minunată,
un pitic cu ochii ca de smoală
ce locuia, ca să vedeți, într-o cutie poștală.
Îndeletnicirea lui zilnică și firească
era corespondența toată să o citească
și dacă e poștașul să îl ascult,
vederile-i plăceau piticului mai mult.
Așa se face că-ntr-o zi cu soare,
sosind în casa lui o ilustrată de la mare,
îl prinse dorul să călătorească
și locuri minunate să cunoască.
Cum devenise de atunci nerăbdător,
își strânse-ntr-un bagaj, ca orice călător,
câteva lucruri din căsuța lui poștală
și se aventură în lume cu sfială.
Nici nu păși în stradă bine,
că se trezi în fața unor magazine
și cum privea uimit belșugul de lumină,
fu cât pe ce să-l calce o mașină.
Din stradă, nimeri apoi la gară
și inima din piept era să-i sară
când trenul ce pleca la mare
își puse, șuierând, vagoanele-n mișcare.
Ajuns pe plajă, privi în tăcere
la valurile semănând cu cele din vedere,
la scoicile sfărmate în nisip
și-o umbră de tristețe-i apăru pe chip.
I se făcu un dor nebun de casă,
căci lumea nu i se păru așa frumoasă
ca în scrisorile și ilustratele aduse de poștaș
așa că hotărî să se întoarcă la el în oraș.
Ce bucurie poate fi mai mare
pe un pitic ce altă treabă n-are
decât corespondența toată s-o citească
și altă față a lumii astfel să cunoască?
002443
0