mesaj...cu dragoste

Eu nu pricep de ce, atunci cînd ne îndrăgostim de cineva e ca și cum am lua foc. Ne comportăm complet aiurea și irațional. Rîdem tot timpul, sîntem fericiți non-stop (poate să ne cadă și un ghiveci în cap), toată lumea e colorată în cel mai fascinant roz posibil, nimic nu ne poate face să ne enervăm, ni se înflăcărează obrajii din te miri ce, ne bate inima într-un ritm absolut amețitor, devenim îmgrijorător de dependenți de persoana pe care o iubim, toate gîndurile ne sînt furate de ea, nu judecăm decît în funcție de ea, nu respirăm decît dacă ne imaginăm că respirăm odată cu ea, nu visăm decît la ea, acea persoană devine brusc cea mai importantă persoană din univers, mai importantă și decît propria persoană...e ca și cum am fi atinși de cea mai serioasă boală posibilă. Sîntem ca sub efectul celui mai puternic drog. Simțim, la propriu, că ne-au crescut aripi și putem zbura oriunde, sau putem face orice. Nu mai există obstacole, probleme, griji, există doar celălalt și fericirea ta. Ne este permanent dor de celălalt, suferim la fiecare despărțire, ne gîndim fără încetare la el de parcă ar fi singura noastră preocupare. Fiecare întîlnire, indiferent dacă e o revedere, convorbire telefonică sau comunicare virtuală, devine o sărbătoare a inimii. Ne comportăm ca și cum am fi complet săriți de pe fix. Sau poate chiar sîntem. Nu spun nu, e o stare amețitor de dulce. E mișto! Iubirea este probabil cel mai la îndemînă drog al omenirii, păcat că unii folosesc drogurile interzise în locul singurului drog acceptat de toate societățile, în cantitate nelimitată. Și dacă tot apucăm să gustăm din drogul ăsta măcar o dată în viață, și dacă tot unii au șansa de a rămîne definitiv alături de persoana aia iubită, de ce dispare pe parcurs efectul iubirii? De ce se stinge vîlvătaia aceea de la început? De ce nu poate fi constant menținută în viață pe tot parcursul vieții cuplului? De ce iubirea aceea absolut înnebunitoare de la început devine pe parcurs obișnuință, sex, catastrofă, lehamite...orice dar numai iubire nu rămîne? Cine îmi poate garanta mie că, dacă aș fi îndrăgostită acum, aș putea păstra în timp flacăra inițială? Există ceva care să mă convingă de faptul că eu și un potențial „el” am fi capabili să transformăm un joc sentimental în cea mai frumoasă și uluitoare aventură în doi? În așa fel ca peste niște ani să avem curajul nebun să ne privim în ochi, să izbucnim în rîs și să ne spunem că întîlnirea noastră a fost cu siguranță cel mai extraordinar lucru (pleonasm pe care NU VREAU să-l ocolesc) care ni s-a întîmplat în TOATÃ viața, și că, dacă ar fi posibil, am lua-o de la capăt. Fie și într-o altă existență. Nu glumesc! Mi-e DOR de o nebunie de asta. Am sperat mereu să fiu în stare să-mi pun toată energia într-o asemenea aventură sentimentală. Și să găsesc pe cineva asemenea mie. Probabil că nu este cel mai greu să te îndrăgostești...o poți face în fiecare zi. Cel mai dificil lucru e să păstrezi sentimentul, magia, nebunia, dependența de celălalt, încrederea în el și curajul de a face, din iubire, cele mai fantastice lucruri posibile, inclusiv în plan profesional. Tocmai fiindcă iubirea este cea care te încarcă pînă la refuz cu o energie pozitivă, pe care o poți utiliza în cele mai diferite activități. Firește, nici o carte nu tratează un asemenea subiect. Și nici un autor nu e atît de sinucigaș încît să scrie despre asta. Fiindcă dacă ar face-o, ar convinge lumea să nu mai citească romane, ci să trăiască dragostea reală, de zi cu zi, la intensitate maximă, avînd grijă ca flacăra de la început să nu se stingă niciodată. Mi-e dor să fiu îndrăgostită, dar dacă aș fi...aș vrea să fiu pentru totdeauna, nu doar pentru o perioadă limitată. Cum faci să menții în timp nestinsă flacăra iubirii? Ar trebui să existe un secret. Și poate că de el depinde fericirea.