Spectacol de Crăciun

De Crăciun, mulți dintre noi mergem să ne vedem copiii în spectacole de Crăciun, la grădiniță, la școală. De patru ani merg la Ateneu să vad copiii din Centrele de Plasament. Adunați în jurul bradului imens, căntă colinde pentru cei ce au grijă de ei, pentru instructori de educație, pentru invitați. Între duioșie, tristețe și admirație nu pot spune de ce este sufletul meu copleșit. Mi-e greu să merg la aceste spectacole, dar nu pot să nu fiu acolo pentru ei, pentru cei pe care îi cunosc deja. Am încercat să le fiu alături atunci când au avut examene, să le dau o șansă să devină ceea ce vor. Nu cred că a fost un profesor mai mândru decât mine, atunci când Alexandru mi-a dat vestea cea mare : merge la olimpiada de matematică. Sau când fiecare copil cu care am lucrat mi-au spus bucuroși că au reușit la liceu. Dar cel care a rămas în sufletul meu este Bogdan, student în anul 3. Nu voi putea uita bucuria și emoția pe care am văzut-o pe fața lui când a găsit, sub bradul de Crăciun, cadoul cu numele lui. Avea 20 de ani și, pentru prima dată, Moș Crăciun venise la el acasă. Mi-a fost greu să-l consider copilul meu ; băiatul meu, Mihai l-a adoptat mai repede și mai ușor. Îi lipsea un frate mai mare. Dar după doi ani când a venit din sesiune și l-am luat în brațe și l-am felicitat, am simțit că este copilul meu și el a simțit același lucru. Zilele trecute, am întâlnit o persoană revoltată că nu putea da haine vechi copiilor din centre. Am îcercat să-i explic că nu hainele lipsesc acestor copii, ci un brad de crăciun, un Moș Crăciun, un cadou dat de cei dragi. Dacă cineva, pentru câteva zile, poate să facă acest lucru pentru câțiva dintre ei, atunci poate spune că a făcut ceva. E greu să dăruim puțin din dragostea noastră, din fericira noastră celorlalți; parcă ne-ar fi frică că e prea puțină.