Poezie
Ada
- Ada Kaleh -
1 min lectură·
Mediu
Pe Dunăre-i liniște și nori dormitează
Iar codrul, solemn, cu crengi o veghează.
Și pietrele-o mîngîie pe gîtul albastru
Cînd Somnul o leagănă-n dansu-i măiastru.
Sub frunte e-nchisă Pleoapa de Fier
Ce-acoperă visele cu ieniceri.
Ceața se lasă și umbrele-apar
Din timpuri trecute, chiar moarte, vin iar.
Ada, sfîrșită de-nec, se lungește
În luntrea de aburi, iar Caron vîslește.
Palidă, tristă, privește-ndărăt,
Își caută pruncii fugiți de prăpăd.
Cu glasul necrotic și buze-nghețate
Prin crengi suflă doruri de mult uitate.
Șuieră vîntul macabru și lung
Iar Ada oftează în valuri ce curg.
Răspuns i se pare că vine în goană,
Dar Somnul țîșnește în sus din bulboană.
Un tumult mecanic la mal se ivește,
Iar Dunărea, trenul, supusă-oglindește.
În urmă rămîne o dîră de sînge
Ce curge în nori și în cer se răsfrînge.
Și apa se-ncheagă sub Pleoapa de Fier,
În zgaiba cea neagră, cu stele, din cer.
002.001
0