Să-ți vezi nimicnicia și aripi să îți crească în același timp
pentru un altfel de zbor…
Să te dezbraci de patimi și să le-arunci în hău
pentru o altfel de îmbrățișare…
Să-ți scuturi praful de pe
Un univers întreg în palma mea – palma ta
Care-mi șoptește atîta dor de înțelepciune
De ce mă lasă s-o ascult? De ce eu?
Nu sunt decît o scoică goală
În care oceanul și-a uitat vuietul mut…
Nisipul scurs prin vene
m-a transformat în dună, miraj pe cîmpuri mate
încercuită-n linii mă-ndrept spre undeva
nu mai culeg nici teamă, nici tremur, nici delir
sunt toată o reflecție a lunii de
Sunt marinar...eram doi...
când dimineața încălzește orizontul cu rugăciuni de albatroși
și ceața deasă alunecă pe valuri...
Sufletul mi se transformă în scoică, ecou, poveste
doarme în mine o lume de azur...
și peste lacuri liliecii zboară...
mă chemi să gust înaltul...
să ne luăm de mîni și să cîntăm osane...
cu mîna mea de cretă te desenez în aer-
ai ochii plini
...ne îmbrățișam ...ca doi copii...
cerșind în noapte...încă o clipa...
între Tine și întuneric creșteau cuțite ...
...mi-am pus fularul, căciula, ciorapii…
m-am învelit cu un pulover imens
Cerule,
Privește cum se-nalță ochii mei spre tine,
Cum visele îți sparg bolta ca un fulger și
Lasă stele mici să curgă
Spre marea de argint
cu țărmul străbătut de pașii mei…
Ca sticla afumată
MA