Poem pentru artisti

Cu o vioiciune inocentă mă năpustesc pe clapele pianului

Lui Chopin și Debussy încep să li se topească siluetele

și umbrele

Penelul face mișcări repezite pe pânză, Dali le-ar invidia, versurile curg cu repeziciune în zăpadă care devine sângerie, se prelinge

În pământul moale, fluid, pare că mantaua deja are unduiri apocaliptice și formele arhitectonice

Se preschimbă într-o fracțiune de secundă ca și campanila lui Giotto

Dintr-o Florență cu inima de jar, atenție ... de jar stins de dezamăgiri erotice trăite în hoteluri de lux din Orient

Pe cearșafuri din piele de cămilă,...clapele încep să sune dezacordat

Efortul e în zadar, ultima bucățică din umbra lui Liszt tremură muribundă, șevaletul cade cu zgomot, Dali are o figură descompusă

Găuri își fac loc în bisericile gotice, versul nu se mai leagă, nu mai are sens

Gonesc nebun printre pelicule rupte și scorojite, coloanele campanilei sar spasmodic spre înalt

Mă scufund ...iar....încă o dată, se aude un sunet de trompetă

E Haydn...un concert, sunt sigur

L-am auzit când mi-a căzut penelul și culorile s-au amestecat

Schițele arhitecturale s-au încurcat, liniile drepte s-au încrucișat

Chopin este muribund, câteva sunete răzlețe mai aduc o speranță...

Speranța unui artist răstignit cu propriile mâini