Agapa inocenților (II)

Agapa inocenților (II) (roman) Aurel, punctual ca întotdeauna, tocmai întorcea mașina pentru a intra în curte și, dând cu ochii de ei, îi zorește după cum îi era obiceiul. -Mișcați-vă mai repede, măi, gorobeților, să mă scap și eu de voi, că n-am gustat o gură de vin toată ziua. -Dacă ești prost, îl apostrofează Druță. Bea cu noi la cantină că doar nu mergi la Polul Sud. -Doamne ferește, tresare omul. Nici măcar în glumă să nu spui așa ceve. Nu știi că de câteva zile toate drumurile-s împânzite de milițieni de parcă au înnebunit ? Te percheziționează chiar și-n portbagaj. -Păi cum își permit ? Pentru asta au nevoie de mandat. -Măi, tu nu știi în ce țară trăiești? se supără Aurel. Pretinde că trebuie să-ți vadă roata de rezervă și tu trebuie să i-o arăți. - Dar îi spui să stea deoparte până o scoți din portbagaj și i-o arăți. -Fugi, măi ! cu balivernele tale. Cine crezi că procedează așa ? -Eu, confirmă Druță foarte sigur pe el. -Zici tu, să te dai mare, deși știi bine că milițienii-și permit orice abuzuri, cât ar fi ele de mari. -Dă-i în mama lor, îl oprește Ovidiu nervos. Sunt ultimele zvâcniri ale unei dihănii muribunde. E chestie de zile și s-a terminat cu comunismul. -Crezi? Se minunează Aurel. Þi-a șoptit o păsărea ? -Zidul Berlinului a căzut, măi. Peste tot s-a terminat, nu mai este comunism în Europa.Gata ! Crezi că noi putem face excepție ? -Eu cred ce văd. Parcă au înnebunit. -Þi-am spus că sunt ultimele zvâcniri. După ce se urcă toți trei, trântind portierele cu importanță, mașina pornește agale pe ulița pietruită, prea largă pentru un sat. Totul e pustiu și mohorât, pentru că a început să plouă, și casele rămân în urmă triste, cu ferestrele oarbe, accentuând senzația de neliniște. Ovidiu stă lângă Druță pe bancheta din spate cu gândul rătăcit undeva foarte departe și pentru câteva momente se așterne tăcerea. Zdrahonul nu rezistă prea mult situației, așa că îl trezește pe visător cu un lat de palmă peste spate, făcându-l să sară atât de sus, încât să se lovească cu capul de tavan. -Și zi, domnule, ți-a plăcut ce le-am făcut celor din casă ? -De ce dai așa, bă, bou dracului ! Gluma-i glumă, da tu ești prost și.. -Și ce , întreabă Druță arzându-i una cu stânga peste piept încât îl face să sughițe. -Apoi stai,tu.. Ovidiu se întoarce spre el iritat la culme și încearcă să-i care la pumni, dar uriașul îi abate loviturile de la țintă ca și cum ar înlătura niște țânțari anemici. -Șezi blând, că te pocnesc, încearcă să-l potolească blajin. -Vedem noi. Măi, macalăule.Cât ești de mare, atâta ești de prost, dar să știi că n-o să-ți meargă la infinit. -Ho, ho ! se răstește la ei Aurel deranjat. Acuma vă dau jos din mașină, că n-am chef să mi-o stricați. Pe lângă că renunț la timpul meu de odihnă, ca să vă duc la gară, văd că vreți să-mi faceți necazuri. -Taci și mână, îl înghiontește atât de tare Druță, încât dă cu capul în sticla portierei, gata s-o spargă, fapt care-l face pe Ovidiu să izbucnească într-un râs gâlgâit, aproape să se înece. De nervi, Aurel simte că i se zbârlește părul pe ceafă și strânge pumnul gata să lovească, dar, întorcându-se, îl Vede pe Ovidiu încercând zadarnic să redevină serios , apoi își ridică privirea spre Druță, care la rându-i prinsese a hohoti de se cutremura mașina, așa că renunță să mai atace. -Nu sunteți normali, îngaimă printre sughițuri. Nu sunteți normali. -Taci și mână, îi ordonă Druță autoritar. Iar tu nu mi-ai răspuns la întrebare, se întoarce spre Ovidiu. Pe dumneaei n-o iert, precizează întărind afirmația cu același gest obscen al inelarului încovoiat care se mișcă lasciv în dreapta și în stânga ca o bielă. -Pe cine ? se intereseaza Aurel mai curios decât o femeie. -Nu-i traba ta. Tu să-ți vezi de nevastă dacă ești însurat. La patruzeci de ani are niște țâțe ca piatra. Când s-a lipit câteva clipe de mine , i-am simțit trupul plin de vitalitate, fremătând de dorințe. -Totuși, cine-i creatura asta atât de grozavă ? insistă Aurel. -Sssst ! Știi destul de bine că cei prea curioși îmbătrânesc prea repede. -Lasă că-ți spun eu, doar așa ca să fii și tu la curent cu ultima cucerire a vestitului Don Juan de Uașad-Cytty. -Dacă vrei să te controlez la fălci, spune-i. Ovidiu înghite-n sec, preferând să se uite pe fereastră, evident iritat, în timp ce Druță jubilează cu o satisfacție copilărească prin care subliniază foarte clar că tot el are ultimul cuvânt. Se întoarce spre uriaș și-l măsoară cu o ură sinceră și nedisimulată și când acesta îl întreabă din priviri care-i problema, schițează un gest destul de concludent de croșeu de dreapta. Cel vizat îl privește ca pe o gânganie jalnică și, fulgerător, aproape incredibil de rapid pentru corpolența lui, îi mușcă una cu palma peste spate dezechilibrându-l total și facându-l să se aplece mult în față. Gestul îl inervează atât de tare încât, mugind de furie, se repede cu capul înainte spre pieptul agresorului și începe să-i care cu înverșunare pumni sub coaste. -Hei ! urlă Aurel. Vă dau jos din mașină! Druță dă să-l lovească, dar acesta se ferește în chip aproape miraculos și palma grea lovește în spătarul scaunului făcându-l să scoată un urlet animalic. Aurel râde satisfăcut în timp ce mașina face un amplu viraj dreapta. Prin fața parbrizului defilează un zid gri-spălăcit pe care cineva scrisese cu litere mari, stângace, cu vopsea neagră, folosindu-se probabil de o pensulă: CANTINA POPULARÃ. Coboară toți trei radioși ca și când pe drum ar fi discutat numai lucruri încântătoare, trântind portierele cu forță, pentru a-și da importanță, în semn că nu oricine-și poate permite să aibă o mașină la dispoziție. Înainte de a urca cele trei trepte pentru a deschide ușa metalică, vopsită într-un verde murdar, pe o suprafață brută, zgrunțuroasă, Druță se întoarce cu aceeași mimică și cu aceleași gesturi flegmatice. -Tu, Aurel, nici așa nu bei că te temi de caralii. Până sufulcăm noi câte o bere, tu o aduci pe alteța sa, prințesa de Wales, că altfel nu va catadicsi să se înfiițeze la locul întâlnirii până poimâine la ora asta și atunci vom pierde trenul, zice Druță având grijă să – și ilustreze afirmațiile prin niște gesturi sugestive care porneau de la fizic și te duceau cu gândul, cum era și normal, la sex. -Tot eu ! Tot tu. Dacă ești putzer de lux, măcar fii până la capăt cu vrednicie. -Vezi că mă urc în mașină și plec, îl amenință Aurel, ofensat, nu atât de afirmație cât mai ales de tonul impertinent al colosului. -Dacă vrei să ți-o găsești mâine dată cu kilogramul la fierul vechi, urcă-te. Druță și Ovidiu intră în birt, iar Aurel se depărtează bombănind ,. recitând cu obidă pomelnicul unui lung șir de sfinți și de îngeri care, probabil, în astfel de împrejurări îl ajută să se răcorească, urmărindu-l cu îngăduință din înălțimea raiului lor ceresc. În mizarabila tavernă e frig și aproape întuneric, flacăra tremurândă a unei lumânări de cununie împrăștie o lumină slabă, obositoare, proiectând pe pereți umbrele deformate și mișcătoare ale bețivilor, dar colțurile îndepărtate rămân obscure. De cum intri înăuntru, te izbește un miros acru de transpirație și de fum de țigară care se urcă spre tavan în nori groși. Cele patru rânduri de mese sunt ocupate de bărbați nebărbieriți, cu fețele supte, cei mai mulți tractoriști, îmbrăcați în salopete murdare, pătate cu uleiuri și motorină care, după 10-12 ore de lucru, își iau tainul de alcool, sporovăid câte-n lume și în stele, până la ora închiderii, apoi se întorc acasă beți și se ceartă cu nevestele cât timp cinează, după care se trântesc în pat și dorm buștean până a doua zi în zori când se împacă fugitiv cu consoartele apoi reiau totul de la capăt: zgâlțâit pe tractor, cârciumă, pat... Glasurile lor se contopesc într-un vacarm monoton care de afară pare zumzetul continuu al unui stup uriaș, înnebunit de vreun intrus. Ghiurcă, nebunul bonom al satului, e prezent ca de obicei, îmbrăcat în uniforma sa ponosită de grănicer, cu cozorocul pleoștit lăsat într-o parte și cu mantaua descheiată. Deîndată ce-l vede pe Ovidiu a cărui uniformă de sublocotenet în rezervă îl împresionase mult la vremea aceea, răcnește executând salutul nazist, pentru că de cel al legionarilor romani nu-și mai amintește nimeni: Trăiască aramata și poporul ! -Trăiască, îi Răspunde Ovidiu, salutând militărește. Ce mai belești ? -Sula. -Bine faci. -Lai cunoscut pe Cucu ? -L-am cunoscut pe ăsta de cânta în lemnul de-aici, din curtea căminului. -Pe dracu în lemnul căminului ! Pe plutonerul Cucu, acela care i-a salvat pe legionari de la plutonul de execuție. -Sigur că l-am cunoscut. -Asta l-ai cunoscut, îi duce spre gură pumnul strâns cu degetul cel mare trecut printre arătător și inelar, transfigurat de bucurie, dar în același timp și încordat ca un luptător de carate. Tu erai la mă-ta mă și mă-ta era mică că-i de- o dată cu mine. -Bun, atunci de ce mă întrebi ? -Pentru că vreau să te-ncerc. -Mă tu n-ai treabă? îl ia Druță de un perciune. Mereu mă indispui când intru aici și odată te pun la punct că n-ai văzut așa ceva de când mă-ta te-o făcut. -Au, domnu inginer, nu mă țuțura că nu ți-am făcut nimic. -Cară-te, i-ar tu treci la masă, că întotdeauna mi-l legi de cap cu aceleași inepții pe care le debitează de ani de zile și nu știu cum de nu te mai saturi de ele. Se îndreaptă spre masa lui Puiu singur, singurel la ora aceea. -Cam târziu, domnilor, cam târziu, îi întâmpină acesta cu o nuanță ironică în glas.Vă îngrijorează căderea cominismului ? -Deloc, i-o taie scurt Ovidiu. Aș spune că dimpotrivă. -Acum, dar înainte? Nu erai tu cel mai mare marxist, cu Capitalul și cu alte aiureli ? -Și ? Oricine se poate înșela și apoi se poate corecta.- -Interesant -Hai, mai terminați cu prostiile se inervează Druță. Altceva nu puteți discuta ? Uitațivă la Ghiurcă, lui i se rupe de regimurile politice. Nebunul trecea de la o masă la alta și le împuia capul consumatorilor cu fel de fel de ciudățenii pe care le debita întruna ca un disc zgâriat care merge în gol, până ce aceștia , exasperați, îl goneau. Cât timp stătea pe teren neutru cu halbas de bere în mână, bolborosea o înșiruire de nume ca într-o litanie: Hagi, Lăcătuș, Armand Călinescu, Zelea Codreanu, Manea Mănescu…Se apropie timid de masa noilor veniți și dă să-și deschidă gura. -Iar ai venit , bă, belfere ? mâncați-aș chipiu să ți-l mănânc, că tare dor mi-a fost de tine. -Numai o-ntrebare pentru dom profesor… -Cântă, îl îndeamnă Ovidiu. -De unde îzvorește Dunărea ? -Din Munții Pădurea Neagră. -Dar tu știi unde-s Munții Pădurea Neagră ? îl ia Druță de guler, că dacă nu știi, jar mănânci. -Se poate, domnu inginer ? se supără Ghiurcă, în Jermania ! Accenuează pe Jermania cu mândrie și foarte sigur pe sine , dar și cu multă umilință , în speranța că va beneficia de clemență din partea fiorosului censor morus. -Și-i neagră pădurea asta, mă? -Ca smoala, dom inginer și ca corbu. -Bine, lepră ordinară, ia o bere și cară-te până nu fac șmotru cu tine prin toată cocina asta infectă. Ghiurcă are cam la șaizeci de ani, este de statură potrivită, puțin adus de spate și, în rarele momente de luciditate, fața lui acoperită cu peri albi, țepoși, pare încremenită într-o tristețe fără leac. Înainte de a trece în lumea inocenței, lucrase la Comisariatul militar unde făcuse toate livretele consătenilor săi, care acuma, când nu mai este cel de altădată, extrem de pedant , cu uniforma întotdeauna impecabilă, cu toții butonii lustruiți, încât străluceau, cu cizmele oglindă, râd de el și-i adresează cuvinte jignitoare. De Druță se teme ca de foc. -Am plecat, dom inginer, să trăiți . După plecarea nebunului, conversația se reînnoadă . Puiu, un boem fără prea multe probleme cu lumea, își duce veacul pe treapta cârciumei, fără muncă și fără bătăi de cap, sub pretextul că nu colaborează cu comunismul. Adevărul este însă că nu-i prea place disciplina pe care ți-o impune un loc de muncă, cu reguli precise, cu program riguros între anumite ore, cu șefi care îți dau ordine și îți fac observații, uneori în termeni duri ori chiar jignitori. Cum însă el își pierdea nopțile la poker și la femei, dimineața îi venea greu să se scoale ca să meargă la serviciu și a fost dat afară de peste tot din cauza indisciplinei, nu a comunismului cum îi place să suțină. Când era revizor la cooperație, ducea un trai de nabab, banii și cadourile curgeau gârlă de la toți gestionarii prinși cu ocaua mică, iar gestionarele veneau cu actele „personal”, la biroul lui care îi servea și ca locuință de burlac, în centrul Marghitei, lângă parc. Odată, Ovidiu și Druță l-au prins inspenctând piața din oraș unde a dat peste un hoț de achizitor de păsări care înșela țăranii cu nerușinare. L-a urmărit de la distanță și a ascultat lamentările unei bătrâne sărmane care nu era mulțumită de felul în care i-a clasat gâștele și s-a apucat biata să plângă și să-și șteargă cu mâinile tremurânde lacrimile ce i se prelingeau pe obrazul brăzdat de cute adânci. S-a apropiat tiptil și l-a bătut ușor pe umăr, șmecherește. Omul, care tocmai cântărea în mâini o gâscă dolofană ce țipa amarnic , pentru că o dureau aripile, s-a întors în dreapta și n-a văzut pe nimeni, s-a întors apoi în stânga și a dat față-n față cu revizorul având figura lățită într-un zâmbet blajin și mișcările au început să-i devină nesigure și culoarea din obraji să i se topească.” Ce mai faci, Văsălică, nepoate ?, l-a întrebat pe un ton patern, dar cu unele inflexiuni mai ciudate în care se putea bănui o undă de mustrare.”Ce să facem, dom inspector, muncim.” „Și mătușa muncește ?, măi Văsălie.”Individul rămase cu găsca-n mână, ca un idiot, și se mișca de pe un picior pe altul ca elevul scos la răspuns într-o zi în care nu prea se uitase prin carte. Înțelegând despre ce este vorba, bătrâna se însenină dintr-o dată și lacrimile i se uscară ca prin minune.” „Cum clasezi gâsca asta? „”Păi la a doua”. Puiu luă pasărea în mână și o cântări, mișcând ușor din cap.”Măi, mâncați-aș șapca aia de comsomolist, asta toată ziua-i de clasa întâi cu steluță.” „Așa-s și celelalte, domnu inspector și pe toate mi le-a băgat la atreia”, a intervenit timid femeia. „Câte, tanti ?” „Șaptesprezece până acuma” Unde sunt ?„ ” Acolo, în ladă” arată bătrâna cu degetul. Zburătoarele , speriate, ședeau una-ntralta într-o cușcă din fier cu plasă de sârmă și se uitau blând la ei cu ochii lor rotunzi și sclipitori ca nestematele, doar din când în când își alungeau gâtul îndărăt și se scărpinau cu ciocul pe sub aripi. Deși nu era ușă de biserică, Puiu s-a uitat la păsări și apoi la femeia care aștepta verdictul cu sufletul la gură.”Toate la-ntâia !” „Dar, tov. Inspector..” „Nici un dar! Îi dai mătușii toți banii, că altfel te mâncă mama lui proces verbal „ „Dumnezeu să-ți deie noroc și sănătate”, a exclamat femeia dând să-i sărute mâna. ”Nu, măicuță, că nu-s popă. Fii sănătoasă!” ” Dar nu-s”... a îngăimat achizitorul. ” Băi, am incheiat ! Vrei să te amendez că n-ai cântar ?” Omul blestema în gând ceasul rău care a căzut asupra lui și-l pândea pe Puiu pieziș ca pe un adevărat dușman de clasă. Acesta îl luă de-o parte, bătându-l ușor pe umăr ca, pe un copil răsfățat. ”Măi, Vasilică, dă două mii împrumut, până mâine, că uite am niște oaspeți și-s lefter,” Arată spre Druță și spre Ovidiu care urmăriseră scena din apropiere. ” Dar nu…” ”Măi, două mii,” pronunță clar Puiu arătând tot atâtea degete îngălbenite de nicotină”. Achizitorul înțelese că n-are scăpare și că trebuie să dea șpaga, două mii, salariul pe o lună al unui om de rând. Cum se depărtară cei trei, îș luă șapca din cap și și-o trânti de cimentul pieții mugind de furie și sărind pe ea cu picioarele. - „Băga-mi-aș picioru-n ea de șapcă comsomlistă să mi-l bag ! De ce trebuie să mi se întâmple numai mie așa ceva ? Pe alții nu-i vede, nu-i ve-de .” Puiu se întoarse și-l amenință părintește cu arătătorul mâinii drepte ridicat în sus.” , în schimb lui Ovidiu i se făcu milă de om. „Lasă-l că fură destul,” a zis, „de ăștia dăm o fugă până-n Felix, luăm, bine-nțeles, cu noi și niște fetițe și gata.” -Te pomenești că și acum ții la fel de mult la carnetul roșu, se ia Puiu de Ovidiu. -Nu știu cât de mult mai țin la el, dar încă-l mai port la mine că uneori poate fi de folos. Îl scoate din portmoneu și-l ridică deasupra capului. -Uite-l ! -Vezi că se-apropie vremea când o să trebuiască să-l mănânci, intervine de la masa vecină unul dintre cei trei frați Covaci. Dreptate-i asta ca noi să muncim până ne spetim la colectiv pentru mai nimic și tu să iei un salariu barosan pentru două, trei ore de gargară pe zi ? -Gura , mă ! că nu te-o întrebat nimeni, îl apostrofează Druță. Cine te-o oprit să-nveți, să te faci popă, că ai fi lucrat și mai puțin de atât. Dar când ai umblat la școală, în loc să-ți bagi tocul, ți-ai băgat sula-n călimară. Cei mai de aproape, care aud replica zdrahonului, aplaudă furtunos și schimbă între ei păreri bune în legătură cu spusele acestuia. -Dar, domnu inginer… -Mă, ori taci ori vin la tine. -Am înțeles. Cu toate riscurile, Ghiurcă se apropie precaut de Ovidiu să fie primul care-i spune noutatea. Râde înfundat și, după ce trage un gât din halba de bere, îi șoptește precipitat -Îi lemn de bat, -Cine,mă ? se răstește la el Ovidiu. -Bulaevici, jubilează Ghiurcă. -Și ce vrei ? -Io nimică, dar el urlă de la Căminul cultural că unde-i profesoru. Ușa metalică se dă brusc în spate până se trântește cu zgomot de perete și în cadrul ei apare un individ scund și îesat , cu capul cât o baniță și cu gâtul vânjos de taur. Se uiză de jur împrejur cu ochii injectați și cum dă cu ochii de Ovidiu, mugește. -Profesore ! -Idi suda, Dimitri Ivanovici , îl chiamă Ovidiu cu niște mișcări rapide ale tuturor celor patru degete de la mâna dreaptă. Văzându-l, Druță se burzuluiește grozav, și se răstește la Ovidiu. -Bă, nu știu ce dracu ai că-ți Aduni toți bețivii la masă. În veci nu mai ies cu tine ! -Hai, nu te mai smiorcăi ca o babă. Ãștia-s băieți de sută, numai că trebuie să-i înțelegi. -Lasă-mă-n pace cu măgăriile tale. Ce să-nțelegi când vezi o vită ca ăsta. -Ce-ai zis ? se revoltă Þinghilinghi zis Bulaev. -Asta am zis, îi arde Druță o palmă gea peste piept, încât individul sughiță din greu, gata să-și înghită limba. Se clatină serios, ridicând mâna spre zdrahon într-un gest de îndurare care te face să compătimești chiar și o asemenea brută atunci când vezi că e într-o postură nenorocită. Se scutură ca să-și revină apoi se agață de gâtul lui Ovidiu. -Dă-mi o centă , belfere. Acesta se desprinde din strânsoare, dezgustat, și-l împinge ușor cu palmele amândouă proptite în piept. Când e beat, Þinghilinghi te trage de haine și nu te lasă-n pace până ce nu-i dai ceva de băut și mai ales până ce-ți împoaie capul cu toate prostiile și măgăriile din lume. -Măi, Dimitri Ivanovici… -Bu-la-ev, scandează pușlamaua. -Tu crezi că centele-s pe garduri ? -Nu, că-s la tine-n buzunar. -Bun, dar alea nu-s ale tale. -Ba îs, că io-s clasă muncitoare, nu tai frunze la câini ca tine, io transpir, băă, la lopată. -Și ce propui ? -Să bem ceva. -Dar plătești tu. -Clopotu! Þinghilinghi, clopotu’ -Mi-o murit nepotu’ -P-o dcândură lată -Cu gura căscată. -Cu drâmba sculată, completează unul dintre covăceni și toată sala izbucnește în râs. -Valea de-aici, că-ți crap capu’, urlă la el Druță ridicându-se și apucându-l de perciuni, trăgând puternic până îl aude grohăind de durere ca un porc cu verigile proaspăt băgate-n nări. -Auuu, domnu’ inginer, vai de mama mea. Când se satură de tras, Druță-l lasă și-i scapă o palmă grea după ceafă, dezechilibrându-l, gata să-l doboare pe cimentul murdar și rece. -Lasă-l, mă, intervine Ovidiu cu milă neprefăcută, vrei să-l omori ? Nu vezi că n-ai cu cine discuta. -Gura, că-ți trag și ție una de o să mă ții minte. Nu pot sta să beau și eu o bere că năvălesc toți nespălații și alcooliștii la masa mea. Da’ până când ? N-ai dispărut încă, jigodie ? îi aruncă lui Bulaev mimând că se ridică. Individul face ca ars stânga împrejur și se depărtează împleticit.Ghiurcă, alungat de pe la toate mesele stă sprijinit de perete și soarbe din când în când din berea pe care o ține-n mână , iar printre înghițituri bolborosește aceleași cuvinte fără înțeles, urmate de pomelnicul de nume, rostit ca o litanie: Hagi, Lăcătuș Zelea Codreanu, Armand Călinescu, Dudu Georgescu, Ion Antonescu, Manea Mănescu… Toate acestea se aud într-o liniște de moarte și, ridicând privirea, Ovidiu observă că în tavernă intrase o poteră alcătuită din cinci milițieni; un locotenent scund și subțire, cu ochi răi, în sclipirea cărora se putea citi limpede beția puterii, cu fața slabă și osoasă, bărbierită la sânge, încremenită într-u rictus sever, milițienii de la postul local și doi elevi- sergent cu pistoalele mitralieră la umăr și cu câte un câine lup în lesă. -Bună seara, salută locotenentul pe un ton rece, ostil chiar. Ne cinstim, ne cinstim? După o zi de muncă merge o pălincuță, o berică, nu-i așa ? Dar pentru cei care nu servesc munca… Se plimbă printre mese lovindu-și poala mantăii cu bastonul de cauciuc. Plutonierul Moraru dă cu ochii de Bulaev, îl ia de guler, îl duce până la ușa larg deschisă și-i trage o cizmă-n fund , proiectându-l de la înățimea treptelor până-n mijlocul uliții, unde se prăvale cu fața la pământ , urlând de durere. Șeful, Ghiță Boc, se apropie marțial de masa covăcenilor. -Bă, voi beți seară de seară și încă mult. De unde ? Nu cumva știți ceva de găinile date dispărute. ? Izbește cu pulanu în masă care sună ca un foc de armă. Cu același instrument răstoarnă sticlele și paharele de pe masă deșertând băutura fie pe jos , fie pe hainele celor de la masă. -De unde bani, mă ? izbește din nou în masă cu toată forța . -Muncim, dumnu șef, îngaimă unul dintre ei. -Nici un domnu’ șef. Acaaa-să ! Cei trei se ridică și se îndreaptă spre ușă încasând șuturi în fund de la fiecare milițian pe lângă care trec. Încet, încet se topesc toți consumatorii ieșind aproape tiptil și birtul devine o peșteră silențioasă ,poate mult prea silențioasă după risipirea roiului care producea acel zumzet continuu. Plutonierul Moraru se apropie de masa notabilităților făcând cu ochiul complice. -Și voi ? Să vă dau și vouă câteva bastoane. Þie nu-ți convine regimul, măi, se întoarce spre Puiu , ori n-ai prins suficienți pești ? -Dacă nu te superi, îți răspund săptămâna viitoare. -Chiar așa ? se miră milițianul încercând să ridice bastonul de cauciuc, să lovească. -Ce vrei, măi, Michiduță, mâncați-aș o tablă jumătate să rămâi caporal. Când vii la masă, spune și tu săru’ mâna unor domni subțiri, nu fi așa de înțepat, întervine Druță deranjat de atitudinea sfidătoare a individului în uniformă. -Cine-i dânsul ? întreabă locotenentul pe același ton tăios. -Inginerul major Druță Viorel care dă pâine poporului și pe care nu-l interesează cine ești dumneata, doar în cazul în care va aduce la cunoștința comandantului abuzul în serviciu pe care îl comiți, dacă se va mai întâmpla vreodată ce s-a întâmplat în seara asta aici. Te-am lăsat să te desfășori ca să văd până unde întinzi coarda. -Ascultă stimabile… -Ascultă tu, îl învită Druță pe Ovidiu, că eu beau bere și când beau, nu știu ce se întâmplă, dar mi se înfundă urechile. Probabil am timpanele sensibile . -Da, vă ascult , zice Ovidiu pe un ton grav. Ofițerul își mușcă buzele dând semne foarte clare de nervozitate, dar se mulțumește să-l măsoare pe Druță din priviri, clătinând din cap amenințător. -S-a oprit adineauri o mașină de Ungaria aici ? -N-am observat, răspunde Ovidiu indiferent. -Nici dumneata ? îl întreabă pe bufetar. -Ba da. A oprit aici în fața ușii, au intrat doi unguri din ungaria, au cerut două coniace, le-au băut și au plecat. -N-au întrebat nimic ? -Nimic. -Și unde au plecat ? -Tot înainte. N-am observat să se fi întors. Văzând că toți își îndreaptă brusc privirile spre ușă, ofițerul se întoarse și el crezând că sunt ungurii. Rămase însă perplex asemenea celorlalți poterași cărora le picaseră măselele când văzură cine intră în bomba asta infectă. Își făcuse apariția Nela, desebit de suplă, înaltă, blondă, ochi albaștri…Ovidiu e primul care sare-n picioare . -Sus, băieți, că pierdem trenul, gângurește minunata arătare și nu-mi permit să întârziu. -O, alteță, sărut mâna, permiteți-mi să-mi termin berea în tihnă, că am avut parte de-o seară bulversată și luminăția voastră știe că eu sunt băiat fin, cu tabieturi. -Te rog, Viorele. -Dacă mă rugați e cu totul altceva. Ovidiu dă mâna cu toți milițienii apoi o ia pe Nela de mână și ies în timp ce prietenii lor trec pe lângă ei fără să le dea importnță. Cei patru intră în mașină sub privirile iscoditoare ale milițienilor care ieșiseră după ei și stăteau pe trepte, holbând ochii la frumoasa femeie, ca și cum ar fi văzut o arătare din altă lume. Mașina demarează lent și o ia spre ieșirea din sat, pe drumul pe care veniseră. Plouă mărunt și ulița noroioasă e și mai tristă, atâta doar că prin curți se vede acum zarea ferestrelor luminate de lumina becurilor electrice. Toți tac așa că Aurel pune o casetă și habitaclul mașinii este inundat de acordurile discrete ale melodiei Liberta, interpretată de Al Bano și Romina . Se crează o ambianță plăcută în care fiecare se integrează în felul său. Nela își trece mâna pe sub brațul lui Ovidiu și-și lasă capul pe umărul lui. -Îmi ești foarte drag, Negruțule, îi șoptește la ureche și aș vrea să tot mergem așa până foarte departe de lumea asta și de indivizii fanatici ca cei pe care i-am văzut acum câteva clipe. -Stai liniștită că și ei și lumea lor vor dispărea ca și cum nici n-ar fi fost, fără să plecăm noi nicăieri. -Chiar crezi ? -Sunt absolut sigur și treaba asta se va întâmpla în mai puțin de o lună. -Cine ți-a spus ? -Nimeni. Simt eu că va fi așa. Druță îi urmărește în retrovizor și faptul că se sorb din priviri îl agasează. Brusc, se întoarce înapoi și-i întreabă aproape brutal. -Voi ce faceți acolo, mă ? -Treaba noastră, îl pune la punct Nela.Taci și ascultă muzica. -Bun, tipa, te spun lu încornoratu’ de la Sibiu. -Zău ? Și ce crezi c-o să se întâmple ? -Bănuiesc că o să-ți ceară niște explicații, să știe în ce tabără ești. -Asta trebuie să-l întrebe pe Negruțu, că el e cel nehotărât. -Lasă, draga mea, intervine Ovidiu. În primul rând treburile astea nu se discută aici, în al doilea rând nu se discută cu el. -Am înțeles, conchide Druță cu răutate, excelența sa domnul viconte, joacă la două capete. Să ascultăm , deci, muzică. Mașina părăsește drumul pietruit, plin de gropi, pe care băltește apa și intră pe șoseaua națională.Viteza crește încât siluetele plopilor se năpustesc îndărăt ca niște uriași ce fug de pe câmpul de luptă. Nimeni nu spune nimic și caseta se derulează nestingherită, oferind cu generozitate, prin difuzoarele stereo, melodiile de succes ale celor doi cântăreți italieni. La intrearea în Valea lui Mihai, goana mașinii se mai potolește. Și aici străzile sunt prost luminate, triste și pustii de parcă mohoreala vremii ar pătrunde în ființa caselor de pe margini și le-ar stoarce de vlagă , iar cei câțiva trecături răzței pășesc tiptil, încovoiați sub umbrele sau înfășurați în glugi de parcă s-ar teme de vreun pericol nelămurit încă. Aurel oprește în spatele gării unde se mai află parcate cinci-șase mașini ale celor care mai fac taximetrie la negru pentru călătorii din satele învecinate. Cei trei își iau bagajele din portbaj, mai schimbă două trei cuvinte cu prietenul lor, șofer de ocazie, după care se îndreaptă spre portalul care dă spre peron. De o parte și de alta, grănicerii controlează documentele, examinând fiecare filă a buletinului de identitate, fiecare ștampilă, fiecare mențiune.Toți militarii sunt ocupați cu verificarea altor persoane așa că Ovidiu trece nepăsător spre peron, dar unul dintre ei îl apucă de braț și i se adresează destul de aspru: -Dumneavoastră ? -Da. -Nu vedeți că trebuie să vă legitimați ? -Văd, dar nu mi-a cerut-o nimeni. Caporalul salută reglementar, luând o aproximativă poziție de drepți. -Bună seara. Post grăniceresc de control, vă rog să prezentați documentele . Ovidiu pare ușor surprins, îi examinează ținuta impecabilă, bagă mâna în buzunarul de la piept și-i întinde buletinul, agasat pentru că nu-i popate găsi vreun cusur sau vreun motiv serios pentru a se lega de el. În zonă de frontieră ți se pot întâmpla lucruri neplăcute dacă umbli fără documente asupra ta. Odată, tot un caporal bățos l-a ținut o zi întreagă nemâncat și nebăut în plin câmp, nu atât pentru că nu avea documente, cât pentru ascuțimea limbii și pentru cuvintele nepoliticoase pe care i le adresase, cu toate că știa că acel militar în termen își face datoria corect, fără exces de zel cum fac unii. -Uită-te bine ce scrie. Eu sunt Papa Pius al IX-lea. Militarul zâmbește acru și-i cercetează buletinul ridicându-l spre becul destul de slab, prins în peretele spălăcit, plin de zgârieturi și de însemnările trecătorilor, poate și ale militarilor cărora ceasurile de gardă din puterea nopții, când peronul este pustiu, le trec destul de greu. Dă să-i înmâneze buletinul, dar un plutonier adjutant de miliție, cu o mustață țepoasă deasupra gurii de rozătoare, a cărui burtă de-abia o cuprindea centura, îl apucă cu un rânjet ciudat în care se putea citi și mânia dar și satisfacția bolnăvicioasă a călăului căruia i s-a ivit neașteptata victimă. Îl măsoară pe Ovidiu din cap până-n picioare ca pe un clapon numai bun de jumulit și grohăie plin de sine. -Ah, mânca-ți-aș cizmele alea de șmecher ! Ai picat exact la țanc, pentru că nu aveam pe nimeni la hectarele de șmotru de pe-aici, după care, cu siguranță, o să cobori cu picioarele pe pământ, puiuț. -Vezi dacă nu poți să taci ? îl mustră Nela ? Ce era dacă dădeai și tu buletinul fără comentarii, ca toată lumea ? -Lasă,dragă să se convingă și dumnealui că sunt Papa Pius al IX-lea. -Te fac eu al X-lea , puiuț, o să te convingi cât ai bate-n palme că am un talent de excepție la astfel de treburi. Luați-l, băieți, le ordonă celor doi elevi cu pistoalele mitralieră la umăr, care îl secondează. Cei doi vlăjgani, de câte doi metri fiecare, îl îmbrâncesc , fără să-și ascundă satisfacția că le-a picat în labă ocazia de a-și dovedi măiestria în mânuirea pulanului .Apare însă Druță pe care nici nu-l observaseră când dispăruse la brațul unui locotenent de grăniceri, deosebit de pedant, și tot împreună cu el se și întoarse. -Măi, Oancea, strigă ofițerul,ce dracu’ faci? Lasă omul în pace. -Îl cunoașteți ? -Cum să nu-l cunosc dacă e profesor în Vășad, satul nevesti-mii. E om cu carte, măi. Ar fi cazul să mergi pe la el să te-nvețe ceva gramatică. -Păi zicea că e Papa nu știu care. -Ce dracu, mă Oancea, tu chiar nu știi de glumă ? -Glumă, neglumă, i-aș fi arătat eu ce înseamnă să – și bată joc de un organ de miliție în exercițiul funcțiunii. Or fi ei învățați și șmecheri, dar disciplina e disciplină. -Dar dacă-ți spunea că e baronul de Vășad, ce ziceai, că așa-l știu toți. Grasul păstrează aceeși mimică neprietenoasă, dar nu se poate împotrivi locotenentului și-i dă drumul. -De data asta ai scăpat prea sfiția ta, mormăie total nemulțumit, dar meciul nu se încheie aici. Comportamentul dumitale lasă mult de dorit și trebuie corectat. Personal, nu-mi închipui ce poți să-i înveți pe copii. Probabil să fie obraznici și să umble lățoși ca tine. -Oancea, ridică tonul locotenentul, poate vrei să ai de-a face cu mine ! Prietenul meu a făcut o simplă glumă, atât. E din zonă, e în regulă cu documentele, ce mai vrei ? Grasul salută flegmatic nemulțumit de atitudinea locotenentului și se depărtează dezgustat spre celălalt capăt al peronului, urmat de cei doi elevi. Nu bine fac doi trei pași că cei patru îzbucnesc în râs. -Știți că mai nou suntntem același minister. Ce să-i faci, trebuie să-i mai cizelăm, pentru că ei au cu totul alte mentalități, alt comportament. -Ce faceți cu el, domnișoară, o întreabă tandru pe Nela ? Mai dresa-ți-l puțin, că cine știe unde ajunge câand mai dă peste vreun prost ca Oancea? Dacă nu eram acum aici, lua bătaie de-i suna apa-n cap și asta numai pentru că nu și-a putut ține gura. -Nu știu, domnule locotenent, dacă eu sunt cea mai în măsură să fac asta. -Păcat, sunteți o pereche atât de potrivită…Pe mine vă rog să mă scuzați, pentru că am ceva treabă. Vă doresc drum bun și sper să ne-ntâlnim de Crăciun , la colindat. -Vă așteptăm cu plăcere , îi zâmbește Nela amabil, găsindu-l o persoană deosebit de agreabilă. Ofițerul îi sărută mâna galant apoi salută militărește și se depărtează. La difuzoare se anunță sosirea trenului accelerat Satu-Mare- București Nord, la linia una. Ovidiu și Druță iau bagajele și, după oprirea trenului, caută vagonul în care au locurile apoi urcă. Nimeresc un vagon fără lumină, cu caloriferul abia dezmorțit, dar gol-goluț și, cu o acută stare de disconfort, îș așază bagajele și se instalează pe canapelele murdare, învelite în mușama. -Până-n Oradea n-o să ne deranjeze nimeni așa că eu mă întind pe banchetă și încerc să dorm. Voi puteți face orice, că n-aud nimic, în schimb sforăi de se cutremură tot trenul și trebuie să mă suportați că nu aveți ce face. Încă ceva; dacă vine ciumetele cu sula, să nu mă trezească în nici un caz, că-l strâng de gât. Arătați-i voi țâdula și apoi să-și vadă de treabă. -Somn ușor, îi urează Nela, măsurându-l cu ochi critic anticipând, desigur, halul în care o să-i arate costumul când o să se trezească. Trenul se urnește din loc descleștându-și roțile din strânsoarea frânelor, în sunetul sacadat al bielelor, și deîndată geamul devine mat, învăluit în întunericul dens de afară așternut peste câmpul nesfârșit și pustiu. Încercând să-și caute locul, Nela își lipește buzele de buzele lui Ovidiu, cu ochii pe jumătate închiși, ca atunci când încerci să simți gustul a ceva. E un sărut scurt și aproape timid. -Nu reușesc să te-nțeleg, Negruțule. Ce te ține în fundătura asta nenorocită ? -Totul: copilăria, spiritul strămoșilor, locurile atât de speciale, semnele… -Mofturi de puber întârziat care nu se poate desprinde de poala mamei. -Asta crezi tu ? -Ce aș putea să cred când văd cum te comporți ? În sinea ta ești un timid și din cauza asta uneori bravezi așa cum ai făcut și cu milițianul acela burduhănos. Tu nu ești deloc așa cum ai vrut să pari atunci. Pentru cine ai făcut-o, pentru mine, pentru Druță? Știi bine că eu te vreau așa cum ești în realitate, dar fațeta aia o poți avea doar când suntem noi amândoi. În public ești de multe ori penibil, fapt care mă face să mă simt prost -Altceva… -De ce crezi că nu ne putem înțelege ? -Pentru că ai idei fixe . -Eu ! -Tu. De pildă cea cu mutatul la oraș. -Sigur că da. N-ar fi ridicol să trăim în mizeria asta când am casă la Oradea cu tot ce vrei în ea ? Ceva cunoștințe ca să ne putem detașa iarăși am... -Detașează-te dacă ai de toate. Nela oftează dezasperată, își trece mâinile prin păr, după care îl apucă de umăr și-l scutură puternic. -De ce trebuie să fii așa ? Ne vom detașa împreună. -Împreună cu cine ? -Nu fi măgar. -Ce vrei să le zic părinților tăi atât de tineri? Că fiica lor m-a luat de gigolo și m-a pus plocon în fața ușii, ca să am program fix de culcare și sculare, umblat în vârfurile picioarelor, oră fixă de venire acasă, masă în familie etc. Nela tace dezamăgită, îi examineaza chipul în lumina slabă pătrunsă de pe hol și zâmbește văzându-l atât de dârz și de încruntat ,apoi își lasă capul pe umărul lui, într-o atitudine de resemnare. Tac amândoi și Ovidiu îi ia mâna într-a sa, protector. -Îți aduci aminte de ziua în care ne-am cunoscut ? suspină ea. Atunci era într-adevăr frumos, o toamnă de basm care aș fi vrut să nu se termine niciodată. -Pentru mine toamna aceea toamna aceea s-a identificat cu ființa ta splendidă și așa va rămâne pentru totdeauna. Când te-am văzut, am înmărmurit, pierzându-mă complet, și sufletul mi s-a topit în lumina de azur a ochilor tăi atât de limpezi și de strălucitori. Pe deasupra capului tău am remarcat primele frunze argintii din castanii cei mari ai bisericii și pentru o clipă mi-am imaginat că ești întruchiparea unei zeități autumnale. -Mi-am dat seama de impactul apariției mele asupra ta și chiar mi-a venit să zâmbesc, dar, în clipa aceea, trebuia, nu-i așa, să fiu serioasă, pentru că prima impresie contează.