Agapa inocenților XII

Agapa inocenților XII În club, Druță, înfierbântat și de tăria alcoolului, începe o perorație grandiolocventă, gesticulând larg, despre teroarea în agricultură, despre complacerea tuturor în minciună atunci când se raportează fals producții neverosimile, despre amenințările activiștilor cu procuratura pentru pierderi la recoltare și pentru neglijență în serviciu care pot pune în pericol securitatea națională și pâinea poporului. Concluzia este că vegetăm într-o lume croită de idealiști cretini care nu are cum să mai reziste și se va prăbuși, lăsând locul unei alte ordini sociale în care vor fi apreciate munca și competența. În esență , limbajul este cel caracteristic învățământului politico-ideologic de partid presărat pe alocuri de expresii mai picante pe care morala comunistă nu le acceptă. Afară se aud niște strigăte ciudate. Iese Puiu și se întoarce cu vestea că generalul Milea s-a sinucis după care se lasă o tăcere de gheață când simți că frica te cuprinde ca o dihanie fioroasă din ghiarele căreia știi că nu ai nicio șansă de scăpare. -Se îngroașă gluma, băieți, îngaimă stins. De aici va ieși război civil. -Va ieși doar măcel, îl contrazice Ovidiu, pentru că de o parte sunt cei care au arme, de cealaltă cei cu mâinile goale. Să nu credeți că structurile militare se vor bate unele cu altele. La români nu există așa ceva. Îți imaginezi că s-ar sacrifica cineva pentru vreun lider, oricare ar fi el, pentru vreun ideal măreț? Propria piele e mult mai importantă decât laurii de erou mort și îngropat. Puiu se uită pe rând la fețele împietrite ale celor doi. -Vă e frică, rânjește el. Sunteți comuniști amândoi și aveți neșansa de a vedea cu propriii voștri ochi cum vi se dărâmă șandramaua. Cred că pe undeva vă doare. Pe mine mă știe toată lumea că nu am colaborat cu regimul și mă simt fericit. -Ai colaborat însă cu zodia rataților trăind din pensia părinților tăi octogenari… Lepră! mugește Druță gata să-l pocnească peste fălci. -Stați blânzi, măi, fraierilor, îi potolește Ovidiu. De asta vă arde vouă acuma când se năruie lumea în care ați trăit și când încă nu puteți ști ce-i va urma? Vom avea timp suficient să vedem cât și cum am contribuit fiecare la zidirea ei după ce toate se vor fi așezat la locul lor. Hai să trăim! Ridică paharul cu un gest teatral, destul de exagerat și de penibil, îl dă peste cap după care îl aruncă cu violență în peretele cel mai îndepărtat, așa încât obiectul se sparge în cioburi mărunte care împroașcă în toate părțile. -Ce ai, măi, îl scutură Druță furios. Þi s-a urcat sperma la cap? Poate mă determini să-ți administrez o labă să te potolești. Vrei să ne scoți ochii? Ovidiu dă să riposteze în buna tradiție a relațiilor dintre ei, care nu se știe foarte clar dacă sunt de dușmănie, de prietenie, de rivalitate sau de altă natură. Apare însă Ghiurcă și imediat ce închide ușa cu extrem de multă precauție, ca și cum ar fi fost ultra fragilă, schțează salutul legionar. -Trăiască legiunea și căpitanul! -Ce-i cu hărmălaia de afară? Îl întreabă Ovidiu aproape repezit după ce lasă jos perdeaua pe sub care se uitase cum se agită peste drum cei de la predatul ardeiului. -A fugit Ceaușescu, răspunde omul într-un mod cât se poate de firesc. Ce să fie? -Cum ce să fie, mă, tu ești nebun? -A fugit dacă vă spun! Mergeți la televizor de nu mă credeți. Dar prima dată pune-mi să beau. Te așteaptă fetele de clasa a VIII-a, îl încotește chițcăind în timp ce Ovidiu îi toarnă. Taci, că știm noi… Cu ochii sticlind de bucurie că-și vede paharul plin, se îndreaptă către un colț al sălii părând și mai caraghios în uniforma militară de care nu se desparte în ruptul capului, gesticulând cu mâna liberă și murmurând ca într-o litanie: Hagi, Lăcătuș, Corneliu Zelea Codreanu, Armand Călinescu, Horea Sima, Dudu Georgescu, Manea Mănescu, Nicolae Titulescu, Nicolae Ceaușescu… Ceilalți se reped afară lăsând în urma lor ușa deschisă ca la o casă părăsită de unde nu te petrece nimeni. * În cârciumă e vânzoleală mare. Încep încăierări între membri de partid și nemembri, între membri și secretari de organizații, sunt înjurați și îmbrânciți brigadierii și șefii de echipă care se adunaseră cu toții acolo de la predatul ardeiului. Amețit de băutură, învățătorul cel bătrân se ridică în picioare de la masa lui retrasă, unde nu-l băga nimeni în seamă, trezit parcă dintr-un somn letargic și strigă cu o voce incredibil de puternică pentru fizicul său: -Trăiască Regele! Combatanții se opresc nedumeriți, dar se dezmeticesc și încep să-l huiduie și să-l amenințe pe bătrân, precizând că lor, momentan, nu le trebuie nici un rege, pentru că regele a cărat averea țării în trenuri de marfă și i-a lăsat săraci. Drept pentru care doi-trei vlăjgani chiar se îndreaptă spre el cu pumnii ridicați. Intuind mișcarea, Ovidiu le barează drumul apucându-l pe unul dintre ei de piept. -Până aici! Vă puneți mintea cu un senil care și-a exprimat o simplă opțiune? Cei trei se potolesc ușor rușinați, dar vânzoleala reîncepe riscând să ia proporții neașteptate. Simțind pericolul, Ovidiu sare pe o masă și începe să urle, cerând să se facă liniște. -Hei, lume! Vreau să fiu ascultat! Bărbații se opresc descumpăniți, ridicându-și spre el fețele aspre, nerase, răvășite de mânie. -Da, cine ești tu? îl întreabă plin de dispreț unul mai arțăgos. Ovidiu se uită la el dezgustat, ca la un vierme. -Druță, i se adresează zdrahonului plictisit. Spune-i cine sunt eu, că individul nu mă cunoaște. Acesta, cu un calm desăvârșit, își face loc spre cel în cauză îndepărtându-i pe cei care-i stăteau în cale cu ușurința cu care ar fi dat în lături niște buruieni înalte, dar firave, printre care urmează să treacă pentru a ajunge la drum deschis. Ajuns în fața insului, îl apucă de reverul hainei și-l scutură până-i cade pălăria pleoștită de pe cap. -Îl Cheamă Ovidiu Negrea și are gradul de sublocotenent în armata română. De la înălțimea sa poate să le urmărească reacția fără nici o problemă și observă că amănuntul referitor la gradul de ofițer în rezervă pe care îl are Ovidiu induce asupra lor un efect miraculos, făcând ca furia din ochi să li se tranforme în admirație nemărginită și respect. Și-l aminteau, desigur, când venea acasă de la concentrare în uniformă și cât de mândri erau toți de el de parcă ar fi fost un erou național. Încântat de prezența sa de spirit, Druță lasă haina omului, dar nu ezită să-l mângâie patern pe creștet cu o privire și o clătinare din cap care exprimă însă cu totul altceva. În liniștea deplină care se lasă, Vocea lui Ovidiu încărcată de emoție sună marțial și poate prea patetic. -Dragii mei, li se adresează cu căldură. Þara noastră trece prin clipe de grea cumpănă în care pot apărea pericole nebănuite încă. Credeți-mă că nu este momentul să ne batem noi între noi lăsându-le altora posibilitatea să ne bată pe toți. Mergem acasă la familii cu speranța că vom trece cu bine peste această grea încercare și ne vom putea revedea sănătoși și liberi. Până la liniștirea lucrurilor, cantina va rămâne închisă. Murmurul lor se topește într-un suspin de aprobare, după care, rând pe rând, oamenii ies în stradă, îndreptându-se apoi spre casele lor, lăsând cârciuma goală.