Ochi pentru ochi

OCHI PENTRU OCHI În încăperea în care se desfășura jocul de poker plutea un fum gros de țigară ce devenise aproape insuportabil, deși toți de acolo erau fumători. Zorii unei zile noi se apropiau, dar jucătorii nu dădeau nici un semn de oboseala, ci, dimpotrivă, atinseseră momentul de voluptate maximă, când competitorul se depersomalizează, devenind fiară, și mușcă fără milă, indiferent pe cine are în față. -Terminați, măi, că se crapă de ziuă, se auzi o voce somnoroasă din camera de alături. -Si ce dacă? îl repezi pletosul nepăsător. -Poate să apară vreun șef, sau mai rau, vreun sticlete, că ăstia umblă toate nopțile pe coclauri ca niște ciuăi. Of, mamă! gemu individul care intrase in cameră, frecandu-se la ochi la vedeea maldărului de bani de pe mijlocul mesei. -Ce ai Ioane? surâse blajin bondocul din dreapta pletosului care imparțea cărțile. -Cred că sunteți nebuni, bâigui Ion. Atâția bani... -Banii sunt ochiul dracului, filosofă grizonatul, un individ cu un aer distins, cel mai vârstnic dintre jucatori. -Banii sunt totul, rânji vlăjganul masiv, și cioplit cam din topor, ce încheia trupa; raiul, iadul, trupul, sufletul, diavolul si Dumnezeu.... Grizonatul nu-și putu ascunde un zambet disprețuitor. -Nu ți se pare că exagerezi un pic? -Deloc! Fără bani ești zero la puterea zero. După ce termină de impărțit, pletosul așeză teancul în dreapta sa, sub cot, și începu să-și fileze cărțile cu meticulozitate, desfăcându-le puțin de tot și trecând mai departe de îndată ce apărea un punctuleț abia vizibil în stânga sus. Fața îi rămânea însă invariabil senină, indiferent de ce se intâmpla în joc. Își roti privirile asupra fizionomiilor celor trei după care își așeză cărțile în față și-și vârî mâinile în ambele buzunare ale sacoului vernil, deosebit de elegant, ca să-și scoată dintr-unul pachetul de țigări iar din celălat bricheta. Își aprinse tacticos o țigară, trase un fum cu sete, după care șuieră pe un ton de comandă: -Decartați ! -Eu vreau două, mormăi posomorât bondocul, aruncandu-și cărțile decartate pe grămada de bani. -Una, clipi vlăjganul pe un ton nefiresc de sigur. -Si mie una, ceru al treielea. -Dacă voi luați una, iau si eu una, zâmbi pletosul. Decartă apoi impărți cărțile, aruncandu-le pe cele rămase deasupra banilor. Filă din nou carte cu carte, în același stil, urmărindu-și pe sub sprâncene adversarii. -Două cente, ceru sec bondocul, aruncând în pot, cu dezinvoltură, bancnotele lucioase de câte o sută de euro. -Numai?! se minună candid vlăjganul cu fața uscațivă, învăluindu-l în privirea-i disprețuitor-ironică. Plus opt, ca să fie o suma mobilizatoare! Al treielea iși lovi de câteva ori cărțile cu dosul palmei, iritat, clătinând din cap dezaprobator. -Nu pot. -Aruncă cărțile! se răsti la el vlăjganul. -Le arunc, îl liniști grizonatul, zâmbind ingăduitor pe sub mustață. -Nu ți se pare cam mult? se miră pletosul. E vorba de vreo patruzeci de milioane. -Depinde. Asta poți s-o știi numai dacă plătești. -Fii sigur că plătesc! Își așeză cu grijă cărțile pe masă, strânse una sub alta, și își duse mâna la buzunarul de la piept, scoțând un teanc de bancnote stralucitoare. -Unaaa...pluuuus...cinci. -Cinci, ce ? tresări vlăjganul. -Mii, bine înteles, răsună limpede vocea sigură a pletosului și pentru toți cei din cameră timpul păru să se fi oprit în loc. -Hai, nu te prosti, scânci vlăjganul. Am zis că nu exagerăm. -Exageram dacă ceream plus cincizeci, dar așa... Vlăjganul avu o licărire ciudată în ochi, ducând instinctiv mâna la buzunar. -Cinci plus îîîîî....nimic. Plătesc în sec. Pletosul îl privi blajin, lucru care nu prevestea nimic bun. -Careu de... -Popi, se precipită, vlăjganul, etalându-și cărțile, tremurând vizibil. -Bate-l la cur, să mai crescă. Al meu e de ași, jubilă pletosul. -Nu se poate! -De ce să nu se poată ? -De-aia ! Ultimele cinci mii mi le dai inapoi.. -Fugi, măi. Tu crezi că-mi pierd noapea să joc cu tine poker pe nasturi? -Ba mi le dai! E prea mult... -Tu ești cretin, omule. -M-am zăpăcit. Nu se poate să nu mi le dai... Grizonatul scoase din buzunar un pistol mic, strălucitor și delicat ca o bijuterie și-l așeză pe masă cu o ușoară încruntare a feței. -Gata cu circul că ne prinde răsăritul și nu ne face bine, ca la vampiri. Vlăjganul amuți, urmărind pierdut cum pletosul își aranja meticulos bancnotele strălucitoare și le vâra în buzunar cu ochii scăpărând de satisfacție. -Și mâna greblă se făcu, grohăi cu invidie bondocul. -Auuu! Băga-mi-aș pula, urlă vlăjganul ca un animal înjunghiat! Futu-le morții mă-si de popi! De ce pula mea a trebuit să intre toți ? Dădu un cap în perete de se zgudui camera. -Ca să pierzi, constată calm grizonatul. Numai cu carte mare se pierde. Cu toții se ridicaseră de la masă cu nervii incordați și era limpede că nimeni nu se gândea să mai joace. -Pe cai! ordonă pletosul. Când mai doriți să ne vedem, sunați. Ioane, uite-aici trei sute, bani de lumină. Dacă ai vești de la Mușahedinu, să mă anunți. -Sarut mâna, stăpâne. La iesirea din afumatoarea aceea, aerul proaspat al pădurii era tare si îmbătător ca un drog. Grizonatul si pletosul rămaseră puțin pe prispă, urmărind cum se depărtează mașina celorlalți pe drumul plin de meandre dintre copacii înalti și rari. În timp ce huruitul motorului se auzea tot mai vag, Pletosul își întindea ciolanele amorțite de cele 12-14 ore de joc, ascultând încântat ciripitul neobosit al păsărelelor pitite prin ramuri. -Ce frumoasă-i viata uneori, suspină el! -Da, dar în toate există o măsură. Nu trebuie să uiți asta, pentru că într-o clipă poate deveni atât de urăta, încât din al nouălea cer te poate arunca in fundul iadului. -Nu vreau să știu asta. Tot ce-mi lipsește acum este o baie caldă si o femeie în care să mă afund până la gât. Grizonatul zâmbi larg cu fața luminată de-o adâncă înțelegere și-l bătu părintește pe umăr. -Treaba se poate rezolva cât ai bate-n palme. Mergem la mine, facem un duș, dau un telefon și dama fatală sosește prompt, gata să-ți ofere fericirea iluorie după care tânjesti. -Nu vreau de-ale tale, se strâmbă el. Sunt ciudate, nu ți le-am înțeles nicidată. Dracu știe unde le găsești atât de sofisiticate. Grizonatul râse clipind ștrengărește. -Nu le atingi tu cum trebuie ...la coarda sensubilă. Dar am una trăznet pe care n-o cunosti. Nu cred că n-o să-ți placă. -Altă dată. Acuma o vreau pe Ana. Abia aștept să mă pierd între cracii ei lungi și puternici ca de fiară sălbaică. Grizonatul zâmbi din nou , lăsandu-l totuși să-nțeleagă că nu știe ce pierde. -Hai să mergem că ne prinde ziua, îl indemnă bătandu-l paternal pe umăr. -Pe unde-o luam, prin Foieni sau prin Sanislău ? -Pe unde-i mai aproape. Știi că de-abia aștept să ajung la nevestica mea dragă care ma crede la Cluj, la șefu’. -Nu-i dai un telefon preventiv ? - -Să n-o prind cu cineva ? -Ca să eviți o situație neplăcută. -Avem măsurile noastre de precauție care s-au cristalizat în timp, fără să recunoaștem de fapt că ele există, și până în prezent nu am avut surprize neplacute. -Dar tu ești cam tot timpul plecat. Pe grizonat subiectul începea să-l cam agaseze și-i aruncă pe sub sprâncene o privire mai aspră care trebuia să-i dea de înțeles că ar fi cazul sa inceteze. -Din câte știu eu, soția mea nu are pe nimeni, cel puțin nu am motive să cred asta, dar, dacă aș afla cumva ca nu este așa, atunci cu toate păcatele pe care le am m-aș face foc și nu știu ce s-ar putea întâmpla. După ce se urcară în mașină, pletosul introduse cheia in contct, dar nu o răsuci. -Cât îți dau, Tinule ? -Măi, Delu, ca să fiu rezonabil, ultimele cinci mii. Delu rămase puțin pe gânduri, vădit șocat de promptitudinea raspunsului, dar scoase banii și-i numără cinci mii. -Poftim, zise cu o voce nesigură, evident foarte nemulțumit. -Þi se pare mult? Vocea impasibilă a lui Tinu, cu foarte clare inflexiuni ironice il duru și mai tare. -Mi se pare, nu mi se pare, asta e. Răsuci cheia si motorul începu să toarcă silențios, apoi , după manevrele pe care Delu le făcu absolut din reflex, pentru că gândurile îi erau cu totul în altă parte, mașina o luă încet pe drumul forestier, iar după prima cotitură zvâcni, lăsând cantonul silvic in urmă, cufundat în liniștea netulburată a pădurii care nu se trezise încă din toropeala nopții. Prin geamul coborât la maxim, pătrundea în valuri aerul tare, încărcat cu aromele iuți ale pâlcului de pini pe lângă care treceau. Dădu drumul la radio: ”În cursul nopții, vameșii din Giurgiu au capturat cea mai mare cantitate de droguri în urma controlului mai atent...” ,se auzi vocea somnoroasă a crainicei. -Uhuuuu, izbucni Delu. Era și cazul, că m-am săturat de atâta turcime, mai ceva ca pe vremea lui Ștefan Cel Mare. Tinu, care se lăsase purtat de gânduri pe cărări foarte îndepărtate, se întoarse spre el și-l examină nemultumit : -Regula număru’ unu: să nu te bucuri de necazul altuia, pentru că se intoarce. -Ba mă bucur și încă foarte tare, nu așa...Acuma mi-e bine, chiar foarte bine, să moară dușmanii de ciudă ! Ce-o fi mâine, om vedea. -Ai grijă să nu te ia gura pe dinainte și mai ales să nu cheltui ostentativ, pentru că bate la ochi. Știu că-ți place să te lauzi și să te dai grande mai ales când ești beat. În zona asta pericolele te pândesc în fiecare clipă și la fiecare pas. Dacă ai călcat strâmb, nu te mai salvează decât glonțul și putrezești într-un fund de râpa. Delu nu suporta să fie dădăcit, dar vocea tăioaă a prietenului său îl făcu să simtă pe frunte și pe șira spinării tanspirația rece cauzată de frica morții.Totuși avu tăria să dea din mâna iritat. -Crezi că sunt cretin să mă dau de gol eu insumi? Nu, dragul meu, iubesc prea mult viața și libertatea ca să-mi permit să greșesc într-un mod atât de stupid. Râse forțat, ca să arate că i se pare ridicol avertismentul, dar nesiguranța vocii îl trăda în așa măsură încât chiar și lui îi fu rușine. -Sper să fie așa, murmură Tinu pe același ton neîncrezător. Automobilul, un Renault Laguna, nou, rula lin pe drumul de nisip, deși viteza creștea tot mai mult, făcând ca arborii inalți, cu trunchiuri drepte, de alături, să se succeadă în ritm amețitor. Pădurea se rărea acum, lăsând să se vadă spre marginea câmpiei conturul vag al unei localități, dincolo de care cerul vânăt prevestea răsăritul soarelui. La radio se transmitea o melodie tristă și Tinu închise ochii, proptindu-și capul de geamul rece, păstrând o expresie a feței calmă și senină. Rămase așa multă vreme, pâna când o frână bruscă aproape că îl proiectă cu capul in parbriz. -Ce faci, esti prost? se supără Tinu deschizând ochii speriat. Unde suntem? -La Driver. -Tu nu esti normal, protestă omul pe un ton amenințător. Am zis să mă duci acasă și tu mă porți pe la Valea lui Mihai. -O să te duc și acasă după ce sărbătorim evenimentul. Și așa Corina te crede la Cluj. Peste vreo două ore o suni și-i spui că sosești pe la cinci. O.K.? O grimasă prelungă, ce voia să țină loc de zâmbet, lăsă să se înțeleagă că este de acord. -Măi, omule, dar abia-s cinci dimineața, ce facem pana la cinci dupa-amiază ? -Ne refacem. -Fie, dar ai lei? Că eu n-am deloc. -Iar mă regulezi? -Serios.Îți dau cuvântul meu că nu am nici un leu. -Bine, mă, hai că plătesc eu, că doar a fost seara mea, nu ? După ce auziră clicul telecomenzii, intrară în local. În sala mare, în care totul era din lemn de brad lăcuit, la o masă aproape că moțăiau câteva traseiste de categoria a doua, la câte o cafea, așteptând tirurile de dimineață pentru direcția București sau Timișoara. Dinspre bucătărie bătea o boare de friptane condimentate care le spori și mai tare pofta de mâncare. -Nu-mi place aici, se strâmbă Tinu, pentru că e prea la vedere. Mai bine mergeam lângă parc; e un loc și mai discret și cu bucătărie mai rafinată. -E bine și aici, că doar nu stăm decât până servim ceva la botul calului. -Și după aia? -La fetițe. -Ce să caut eu la curve când am casă ? -Ineditul, profesionalismul rafinat. Surâse, căutând în buzunar și scoțându-și mobilul. Formă un număr apoi își duse telefonul la ureche, așteptând cu o ușoară nervozitate, trădată doar de freamătul degetelor care alergau pe muchia aparatului ca pe clapele unui instrument muzical. -Alo, Ana? Ce faci, Pisi? Era careva-n tine de nu mai raspundeai la apel? Ce vorbesti? E posibil să nu fi avut pe nimeni de două zile? Sărăcuța de tine...În schimb ai folosit vibratoru’, nu? Uite, am eu chef să mă bag până-n gât în scorbura din pădurea ta cu cărări bătătorite de atâtța pași... În aparat se auzea gânguritul unui râs languros, provocator. -Aici, la Driver, aproape de tine, cu un prieten. Hai să ne tratăm un pic înainte de bătălie. De-abia apucă Tinu sa tragă câteva fumuri din țigara pe care tocmai și-o aprinsese, că ușa se deschise lâsând să treacă o blondă superbă cu toți parametri unui fotomodel, afișând o eleganța echilibrată și bine cântărită, în același timp cu fața luminată de un zâmbet încântător. -Of, mamă! gemu Tinu excitat până-n vârful picioarelor. Să nu-mi spui că-i ea. -În persoană, zâmbi Delu mândru de el după cum îi era obiceiul atunci când era stăpân pe situație. Super, nu ? Asta nu se culcă cu toți nespălații ca traseistele. Are câțiva clenți constanți, educați și mărinimoși. Când ajunse la masă, cei doi bărbați se ridicară in picioare. -Ceau, gânguri fata, sărutandu-l pe Delu pe amandoi obrajii. -El este prietenul meu, îl prezentă Delu. -Tinu. -Ana. Bărbatul întinse mâna, dar Ana i-o evită, lăsând-o pe a ei să lunece viclean în jos, apucându-l de sex care, la prima atingere, zvâcni ca un pește zglobiu. -Oh, încântată , exclamă Ana. -Mă uimești, domnișoară, o mustră Tinu ușor jenat. -Ana, preciză ea, amenințându-l ștrengărește cu degetul aratator. -Ana, reluă el, înfingându-și de data asta adânc privirea în verdele auriu al ochilor ei ce râdeau galeș printre genele-i lungi, atent îngrijite, simțind cum îi pătrund sub piele hoarde întregi de furnici care i se răspândesc în tot corpul. Anei nu-i fu greu să-i ghicească gândurile și clipi șiret, măgulită. -Multumesc,Tinule. Presupun că Delu ți-a vorbit de mine. -Nu. Își ridică din nou mirată privirea spre el, în care, de data aceasta, pe lângă mirare mai putu citi melancolia tipic slavă. -N-a prea avut când, preciză el. Sunt un om care circulă mult, care-si petrece timpul pe tren, în avion, în hoteluri și, puținul care mai rămâne, cu familia. -Ești om de afaceri. -Corect. Venirea chelnerului le întrerupse discuția.După o scurtă consultare, comandară trei cotlete de porc la grătar, cu cartofi pai și salată de varză dulce. Cei doi bărbați cerură înainte câte un coniac Alexandrion , Ana refuzând categoric orice fel de tărie, precizând că va bea un pahar de vin în finalul acesui festin atât de matinal, când alții de-abia iși clătesc gura cu câte o cafea. Comandară așadar și o sticlă de vin. Tocmai când chelnerul aducea coniacul, în local iși făcu apariția o patrulă de polițiști ale căror priviri aruncate pieziș spre masa lor nu erau deloc prietenoase. Îi bag în pizda mamii lor, sopti Ana. Precis că de la mine vin acuma, că măgărița aia de Roza le spune la toți unde mă duc. Ãștia ar vrea sex pe gratis, dar eu nu mă pretez la așa ceva cu nimeni, nici cu polițiștii, deși mă amenință tot timpul c-o fi, c-o păți, cu amenzi, cu scula calului pe vârful dealului. -Care dintre ei? se încruntă Tinu. -Toți, dar în special comandantul. -Ducu? Serios? Să-mi spui dacă te supără, că zboară de-aici. -Chiar poți tu să-l aranjezi pe măgarul ăsta care face pe nebunul deși e implicat în tot felul de afaceri necurate? -Lasă pe băiatu. -Uite că poate o să am noroc. .-Norocul este al omului....A propo. Tu ești moldoveancă? -De ce? Se simte după accent? -Nu, dar am avut, așa, o vaga impresie...Frumusețea asta atât de specială.... Fața Anei se lumină tandru la acest compliment atât de neașteptat. Există persoane între care se crează încă de la prima întâlnire acea comunicare sufletească tainică si inexplicabilă care te face să te simți pur și simplu bine. Ana si Tinu erau doua astfel de suflete compatibile care parcă s-ar fi știut de când lumea, nu doar de câeva minute. -Sunt basarabeancă din Chișinău, zise timid, aproape ca o scuză. Dar am făcut liceul si facultatea la București. Si facultatea ? se miră Tinu fără să se jeneze ? Ce facultate? -De litere. Nu scrie aici pe frunte că am terminat o facultate ? -Sincer sa fiu, ai putea fi suspectată de așa ceva, încercă Tinu s-o dreagă cumva, dar cum de nu profesezi ? Un râs sarcastic și dureros îi scutură pieptul opulent în timp ce trăsăturile feței i se înăspriră brusc. -Mersi. Să stau în vreun cătun din Moldova sau din România pentru un salariu de 90 – 100 de euro pe luna, în timp ce aici fac cel puțin 500 pe zi? Mă “lovesc” prin zonă doi trei ani, după care mă duc unde nu mă cunoaște nimeni, și încep o viață nouă cu un bărbat frumos și bun care nu va afla nimic despre trecutul meu aventuros. Cu alte cuvinte îmbin plăcutul cu utilul. Scopul scuză mijloacele! N-ai mai auzit de curve care au devenit doamne onorabile, cu soți iubitori și cu copii? Tinu preferă să nu comenteze. -Aici, la Roza, continuă ea am loc bun, plătesc doar 500 de euro pe lună și, dacă nu răzbesc cu clienții, mă mai ajută și ea, că doar nu i se erodează jucăria. Ducu, comandantul poliției continua să se uite insistent spre masa lor, lucru observat de toți trei, spre furia lui Delu. -Stai în banca ta, atâta timp cât nu s-a legat de noi. Parcă mai adineaori te-am prevenit cum trebuie să te porți. Prefă-te că nu-i bagi în seamă si cu asta basta. -Inteleg, dar nici chiar așa, că nu-i el Mihai Viteazul. -Să nu spui pe urmă că nu te-am avertizat, preciză Tinu, de data asta pe un ton extrem de rece. Delu își aprinse o țigară, trântind apoi pachetul si bricheta pe masă, ca să-și mai descarce năduful. Chelnerul strânse vasele și aduse sticla de vin din care turnă în tăcere deplină, respectând tăcerea crispată a celorlalți. -M-am săturat de aroganța și de pretențiile lor exagerate. Sunt nesătui, măi! Da’ până când ? -Taci cu mama, îl calmă Ana. Trebuie să recunoaștem că nici noi nu suntem ușă de biserică și că au motive și interese să se lege. -Beți din paharele alea și să mergem, că m-am săturat de văicărelile voastre pe tema destinului implacabil și a condiției mizere a românului. Trebuia să vă duceti la mănastire dacă voiați să fiți ceva mai feriți de păcate. Dar și acolo, nefericitul de trup...Doamne fereste ! Se ridică de la masă și o luă spre ușa. -Bună ziua, salută pe un ton acru, deloc prietenos, când trecură pe langă masa politiștilor, care aveau in fața doar câte o ceașcă de cafea, salut la care nu se deranjează să răspundă nimeni. -Pe ăsta trebuie să-l tamponez cât de curând, se auzi din spate vocea comandantului. -Tamponezi pe mă-ta, scrâșni Delu după ce ieșiră afară. Ca să ajungă la vulcanizare trebuia să facă cinci minute cu mașina, așa ca nu bine urcară, ca și trebuiră să coboare. -Facem o partidă-n trei, propuse Delu. Nu cred că trebuie să ne formalizăm. -De ce in trei chind eu aicea sint? îi replică Roza, o tipă jovială cam la patruzeci de ani, cu puternic accent unguresc. Chind Delu reguleaze Anica, la mine ciocănesc Tinu apoi pe invers tot pentru bani ala Nu bine zic ? -Zici tu bine, dar ce părere o sa aibă Sanyi de treaba asta. -Se duce ea in dracu che io mai mult face din doi trei trinte cu berbat chit tot sandramale asta in un an. Traversară hala unsuroasă si prăfuită în care lucrau veșnic cei doi angajați tăcuți și fără vârsă, cu fețele mânjite de ulei ars și motorină. -Nu câștigă nimic vulcanizarea? se miră Tinu. Roza dădu din mână cu dispreț. Asta două nu are penisul. De dimineațe pine seare freache si stringe șurub. Altceva nu știe nimichi... Nebune. Dispărură toți patru pe ușa abia vizibilă din fundul halei. Roza se intoarse și le spuse celor doi în ungurește că dacă o caută cineva, oricine în lumea asta și pentru orice motiv, chiar de s-ar crăpa pămantul si s-ar nărui cerul, ea nu este acasă si nici nu știu unde s-a dus.