Memorii: Meditația Moksha

O sferă se rotește în planul unei orbite mintale care pândește tăcut spre vidul din juru-i cel gol, aproape-departe de sol. Veșnică pierdută de materie, ordine și mizerie, fără vreo privire pașnică. Deșerturi de soare ce ard pe câmpiile albe, tâmplele calde și fiori de răcoare, față albastră – mască de fard ce privește spre floarea din glastră. Inima bate încet, din ce în ce mai încet, foarte încet - nu mai bate; dar într-un colț de Univers se-aude un scâncet puțin mai divers, ce cade. Zgomote surde zdruncină tare. Visare, aplecări umede ce macină sfera. Diversă-i himera. Foame de sete, sete de foame, iluzii deșarte, ciorchini cu putrede poame. Nevoi umbrite, dorințe pătate față de superioarele ființe cu aptitudini noi. Nu e nici alb, nici negru, nici culoare, nici gust, nici cald dar nici răcoare, nici just și nici îndoielnic, nu-i nici pomelnic, nici timp, nici spațiu, nici durere ... e doar plăcere! Un sentiment întreg de fericire cu vorbe dușmane de amăgire. Se ridică al lumii nevăzut monument pe întregi mormane cu vechi armament. Tăcere, tăcere, tăcere!