Poezie
Izgonirea din Rai
2 min lectură·
Mediu
În cer era sălașul nostru
Și îngerii vegheau iubirea noastră
Iar heruvimi cu șase aripi
Erau vecini de eternitate
Și clipa-m transformat-o-n veșnicie
Și soarele era atât de-aproape
Edenul era curtea și grădina
Ce-ți ascultau a tale șoapte
Dar șarpele viclean și plin de ură
Căci răutatea încă nu avea margini
Te ispiti cu mărul în grădină
Și ai mușcat din el... Și ți-au dat lacrimi
N-a fost deajuns atât , o... femeie
Căci și pe mine-n ceas de seară
M-ai amăgit să fac asemeni...
Te-am ascultat...Îmi erai dragă...
Tu, cea din coasta mea ivită
Printr-o minune, în al meu somn
De Însuși Domnul dăruită
M-ai transformat atunci în OM
Văzut-au serafimii-a noastră faptă
Întregul rai era întors pe dos
Cum a greșit făptura cea măiastră
Să cadă într-atât de jos?
Cu Lucifer ne-asemănau atuncea
iar Mihail și-a scos spada de foc
Și îngerii ce ne erau prieteni
Fugeau care mai de care încotro
Și a sosit și ceasul judecății
Sentința a fost atât de grea...
Din clipa-aceea pierdeam raiul
Ce peste mii de ani urma a-l mai vedea
Și-am coborât atunci Femeie
Pe-acest pământ dur,aspru dar binecuvântat
Și unul cu celalalt era menirea noastră
Să vedem moartea ca plată pentru păcat
Eu...nu te-am părăsit atunci femeie
Þi-am fost alături la bine și la rău
Copii mi-ai dăruit, rodul iubirii noastre
Și viața a dăinuit de-atunci mereu...
Primit-ai numele de EVA...
ADAM a fost de-atunci numele meu...
001.004
0