Poezii

Am pătruns de-a dreptu-n vânt fără să mă țin de gând , așezându-mă în pripă pe o rană ce nu-mi țipă , pe-un păcat ce îmi coboară până-n trup când mi-e ocară . Așezatu-m-am–ndoios

Eu sunt poet mi s-a mai spus mă repet jalnic desuet Eu sunt spre voi ațintit violet omul vâlvoi În sus spre stânci mi s-a zdrelit tot ce-am iubit V-ați înșelat eu nu aștept eu

E o nebunie să cred că pot smulge visul din vis ca și cum mi-aș întreba ochii ce vor să vadă , Pentru că eu sânt în mijlocul acestui vis pentru că eu sânt în mijlocul acestor ochi

Făcând lupii să-mi muște din palmă câte-o porție de cuvinte pentru a învăța măcar să înjure pe înțelesul tuturor .

Mi-aș întinde corpul ostenit fără ca șoapta ta caldă să se facă auzită reverberând aiurea prin golul meu acustic .

Vezi fâșia asta de pământ negru prinsă de reverul hainei mele ? Îmi este sfârtecat arsenalul de steaguri albe de strigătul speriat al năruirii , Mă sâcâie cuvântul ce mă tot repetă și-mi

Ascultam ,ascultam , pentru a mă hotărî , pentru că m-am hotărât să smulg sunetul drept , să-l scot , de-acolo , din paranteza dintre liniști . De ce ? Pentru că era : Liniște sunet , liniște

Cum se poate timpul ? Nimeni nu-mi zice , Iată , așa se poate timpul ! Cine-ar îndrăzni , să vadă copacii răsturnați cu rădăcinile spre cer , mâini întinzându-se în rotocoale , iarba , în

E de neînțeles , Dumnezeu stă sus și așteaptă , Oamenii stau jos și așteaptă . Dumnezeu își închipuie câte ceva despre oameni Oamenii la fel , Câte ceva despre Dumnezeu , Iar în spațiul

Cum cel mai îndepărtat punct al meu este cerul , și ochii mei nu sânt întocmai albaștrii Atunci , închid pleoapele somnoros și urc în salturi călcând pieziș aerul , când prea încins când

Cum iarna vine-n fiecare an , cum eu pierd fiecare an , cum iarna nu îmbătrânește și eu da , m-am gândit atunci , că dacă iarna ar scrie poezii iar eu aș fi iarnă , atunci , chiar de m-aș

Cum iarna vine-n fiecare an , cum eu pierd fiecare an , cum iarna nu îmbătrânește și eu da , m-am gândit atunci , că dacă iarna ar scrie poezii iar eu aș fi iarnă , atunci , chiar de m-aș

Ce puțin se poate striga … Nu poți striga până-n ceruri ! Va veni ploaia și îți va îneca strigătul , Va ninge , și strigătul se va albi , înghețat , vara va fi într-atât de uscat încât

În fiecare noapte vine noaptea ; o lumină neagră în care poți vedea timpul trecând liniștit și alb . Copacii drepți , întinși spre cer , iar oamenii , întinși , și ei , peste vise ,

Când lucrurile se mișcă în jurul tău , când părerile se mișcă în jurul tău , când tu însuți te miști în jurul tău , Și , în definitiv , când mișcarea aceasta te mișcă .

Oameni peste oameni , posedându-se , aiurindu-se , prieteni cu Dumnezeul-Înaintea-Oamenilor , se strivesc , se iubesc , cu ajutorul cuvintelor , cu ajutorul mâinilor , cu ajutorul lui

Așa cum ploaia s-ar putea să nu vină , așa cum moartea s-ar putea să vină , așa cum eu tot aștept o audiență în anticamera dumnezeirii , tot așa de bine aș putea trage o raită prin magazine din

Aveam , nu demult , o părere , o părere despre toate câte sânt dar mi-am pierdut , rând pe rând toate drepturile , aveam o iubită cândva , mică , zăpăcită , dar am pierdut-o și pe ea , aveam

Poate ne vom iubi , este o asemenea prostie să mă uit in ochii tăi și să nu mă văd , cerul mă-nlănțuie primenindu-mă de-o ploaie , ar fi păcat să nu ne iubim , vântul s-ar putea să-mi șuiere