Douăzecișidouă și unsprezece

din poartă priviți oamenii par să grăbească nisipul de-un ceas ceas după ceas și tu așteptând timpul să treacă îmi semeni cu prima împiedicare te aleg după umbra sufletului departe de capătul zilei unde rotundul are miliarde de tălpi și ne umblă desculțe nepricepând pielea albicioasă dedesuptul întotdeauna las fierul cât mai căscat în prima brazdă și mi-e gândul spre acasă cu mâinile și picioarele chircite grimasa trupului alungat de viață rămân să beau apa morții din căușul pământiu pe unde trece plugul răscolind neființa unui rod risipit