Cred că-i spun doar mut

să fim iar mai ales când plouă să ne lovim de apă în picături să ne îmbrățișăm strâns în aburul asfaltului ultima oară eram doar un copil împingeam roata pe piatră din loc în loc colțuroasă alunecoasă și n-am avut visul nu știa cât îmi ești inimă și am fugit în marginea patului o lacrimă îi alunga singurătatea m-am grăbit să-i spun că ești cu palmele întinse spre poalele ei se sparse în trei și toate prețioase din verde țesute cu argint le-am adunat în pumnul strâns apoi nimic altfel doar câmp și eu pe urma mea mulți oameni din liniște o pânză îmi prinse fuga pe spatele unui necunoscut avea să mă poarte printre toți fără de teamă și știam de data asta va fi altfel de unde erau ei părea un sfânt cu cocoașa vie nemeritată dar eram acasă să fim iar mai ales când plouă în poalele ei