Unii m-ar trage în venă încet și continuu

trebuie să spun că poezia vogoniană mi-a plăcut cel mai mult în ultimul timp. are buzele groase și fața ovală. o șterg tot timpul cu un prosop să-mi pot vedea petuniile galactice. mă deprimă. dar balenele nu au mereu aripi, și se miră de pământ când nu zboară. cu degetul într-o țeavă, nu am ce face. mă îndrăgostesc. sunt autostopistul. păcat că roboțelul simpatic de lângă mine are tot timpul ceva de spus și e alb, altfel mi-ar putea fi de folos pentru că are capul enorm. când m-am trezit, nu știam nimic despre peștișorul care mănâncă din ureche. toate microfoanele păreau de jos în sus, delfinii pițigăiau ceva despre o autostradă, dar oamenii lumesc patetici departe de realitate. de atunci pământul s-a strâns într-un punct, apoi nimic. sfârșitul m-a prins într-un halat de baie. mergeam să beau un ceai. sunt un măr, o floare, un ghiveci, o canapea, chiar o petunie albastra de la un capăt la altul al galaxiei. răspunsul la întrebarea fundamentală: aș putea fi un șoarece alb? rămâne într-o pereche de chiloți murdari.