Marin Corneliu Dobre

Zâmbiți-i, troieni, morții! Cu noaptea asta neagră intrăm în veșnicie, Durere și speranță pentru noi n-au să mai fie. Durerile noastre, păcatele lor Le-o duce de-acum grecul, viclean cuceritor. Se

Am închiriat un costum de ginere și cu un buchet de liliac în mână, Am ieșit în cetate, sub un ceas planetar să aștept Fericirea. S-au scuturat până și ramurile, costumul a fost ros de

Țesătura din cuvinte, Sufletul să mi-l alinte. Și să luăm și fir de lună, Sufletul să nu ne apună! În urzeală din dureri, C-au vrut marile puteri Să trăim doar din scăderi, Să ajungem ca

La Porțile Cuvintelor strig de o viață: „Sesam, deschide-te!”, către comorile gândului! Dar ele rămân ferecate. Oamenii mă apostrofează că mai cred în minuni și-mi aruncă radiouri sau

Când eşti bântuit de nenoroc, ascunde-te la sânul cuvintelor şi poate vei simţi căldura sânului matern. Ele vor linişti viforul dezvăluindu-ţi şirurile de brazi solemni ca nişte nuntaşi. La chemarea

”- Vezi soarele și el se va răci Iubirea noastră va apune într-o zi. Vezi stelele și ele se nasc, trăiesc și mor Iubirea noastră stă sub zodia lor. Vezi nici pământul în veci nu va-nverzi Iubirea

Iubito, vino cu mine, Să plutim pe mări de argint, Sub lumină de stele; O briză dulce să sufle în vele, Să n-auzim de-ale lumii Gânduri și fapte rele. Pe drumuri albe de lumină Ne poartă dorul lin,

Când norii plâng, Când lacul e în ceață, Mi-aplec capul pe umerii copilăriei blonde. Și ea îmi aprinde un soare veșnic, Îmi ia din spate povara anilor și-mi încălzește gândurile; Dar uneori văd

Răzui crusta timpului De pe locuri, de pe fețele Oamenilor. Și mă întorc la altă lume, În care iarba e de smalț verde, Pământul miroase a iubire, Iar ploile sunt de apă vie. Părinții sunt tineri și

Sufletul meu strigă după Tine, Ca un copil orfan după părinți, Ce simte-n ochi izvor de lacrimi – Neplânse lacrimi, dar fierbinți. Trecând prin lume, el se simte singur, Chiar dacă blidul îl

Fiecare avem altă imagine despre fericire: pentru unii poate însemna o bucată mai mare de pâine; pentru alții un foc prăbușit; pentru unii pustiul; pentru alții un vapor. pentru unii soarele; pentru

De o sută de ani, tristețea are chipul tău de Luceafăr. Timpul curge prin ochii tăi negri, oglindind cetăți în ruină și nașteri de stele. Pomii în floare tot întind crengi pentru tine, dar ele

În miezul iernii ni se face dor de domnul Eminescu. Și mă întreb: cu ce s-alege el din căldura sufletelor noastre? Ce-ar simți de-ar vedea sufletele noastre închinându-i-se, ca florile în

A înflorit iar sufletul lui Eminescu! În aer plutesc poeziile lui cu parfum de tei, Te-ndrepți cu gândul sau cu pasul către Bellu Să pui o lumânare și o floare Sau să găsești prin codru o cărare. Și

Când ne slăvim patria, o-nălțăm cu vorbele tale, Când ne e dor de mamă călătorim în negura vremurilor pe melodia ta. Când iubim ardem pe focurile zămislite de tine. Când ploaia zvârle în geamuri

Scriu astăzi prima scrisoare, Și tare mândru mai sunt! Am pus o rază de soare Și-o floare în orice cuvânt. Ție, măicuță iubită, Prima scrisoare îți scriu. — Mama, Tu ești cea mai bună din întreaga

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Tu ai separat lumina de întuneric în sufletele noastre. Când îmi apare înainte figura Ta albă și mare, în sufletu-mi se face lumină. Sfinția Ta îmi