Hambârlai

Premiul al II-lea la secțiunea proză la concursul \"Amurg sentimental\". Copilă fiind, la poarta casei mele bătea nea Alioșa cu peștele.Când bătea, bătea și aducea ceva bun si proaspăt. Altă dată, trosnea cu pumnul, puțin ciupit, și aducea un monstru mare, iar când Mau ieșea și-l întreba de ce bate așa tare, el spunea că a dat peștele cu coada-n poartă ! Că de, atât era de mare și de proaspăt! Și venea el din Pisc, ieșind din mahalaua \"Între craci\" - două brațe de apă - purtănd de-a umere sacul mișcător și puticios.Deșerta pe la clienți, mai se oprea prin colț de străzi, la fiecare, bea câte un țoi de vodcă. Că de, om muncit de cu noapte cu lotca pe unde. De la curul dimineții cu năvoadele-n curmeziș, lat, lung...Cu mâinile bătucite și noduroase, ca sălciile cărora le lua coaja de-o fierbea si mesteca când îl dureau oasele de umezeala apei. - Nenea Alioșa, mă iei cu matale? Vreau să merg la pescuit și eu ! - Hîhîm !?! Și-mi făcea cu ochiul, care se aprindea beculeț scânteietor și albastru la dorința mea. - Data viitoare, că mâine plouă și nu merg nici eu ! - Dar matale, de unde știi dumneata?!? - îl încolțea Mau. - Apa spune... Apa are semnele ei tainice, este adevarat.Numai ea știe cum să te înhațe și să te subjuge, să-ți spună tainele, să-ți spele visele negre, să ți le poarte pe cele albe.Ea îți dă să mănânci, ea te poartă, ea te-ngroapă. Dar te leagă de ea, cu nevazute legături de spume. Ultima dată, nea Alioșa ne-a adus un monstru mare si negru, un somn. Eram destul de mare crescută (nu bine !) și am decretat eu văzându-l cu peștele : - Iau cuțitele și le ascut să vină pisicile să mănânce și ele ! - Vai, vai, vai! Hâc! Domnișoară !Zi-i lu\' mă-ta mare să-mi dea o vodcă, și, dacă n-are, spirt ! - Așa de dimineață ? se stropsește Mau. - Așa... Þi-oi spune.. - Ia du-te și cheamă pisicile ! Eu, țuști în grădină după miorlăite. Ei, și-au continuat spusa. De taină. Cred că apele i-au destăinuit că va muri curând... Cum? Când? Nu știu.El știa.Nu am mai vorbit niciodata in casă despre această zi. Cu un cortegiu mieunător după mine, mă întorc triumfătoare: mi-am îndeplinit misiunea ! Nea Alioșa bea un pahar mare de vișinată. - Dă-mi un spirt acuma, cucoană ! - Dar cum, spirt?!? - Da ! Și scoate din buzunar tacticos o bucată de cârpă morcelită, cu pretenții de batistă. Ceva gălbui într-ânsa. Lut. Ca filtru. - Ia toarnă coană-mare spirtul, să vezi matale domnișoară, hambârlai ! M-a bufnit râsul la auzul acestui cuvant. Am râs cu poftă, am plecat țopăind și râzând: - Hambârlai! Hambârlai ! Ce ecran protector acest cuvânt ! Ce-aș mai fi jelit și-aș fi bocit, copil simțitor și atașat ce eram daca aș fi înțeles, la acea vârstă că nea Alioșa așa ințelegea el să își ia rămas bun de la viață și lume. Nici până azi nu știu ce boală a avut, când a murit, cum, unde, dacă s-a mai gândit la mine. Astăzi îmi amintesc de matale, nea Alioșa, acum sunt mare și știu ce înseamnă acest cuvânt. Îl înțeleg. Hambârlai, nea Alioșa, hambârlai. Că ți-a spus apa. Și trec, sunt o lotcă pe unde de vise.