too much heven

crăciunul era singurul timp care ne strângea împreună, pentru asta juram în fiecare zi, cu mâna pe inimă și degetele încucișate la spate, că am fost cuminți, am mâncat tot și am ascultat-o pe bunica, ea zâmbea, cred că avea o oglindă fermecată pentru că nu știu cum făcea, dar întotdeauna, întotdeuna știa când adevărul era doar al meu seara, bunica avea mâini magice, împrăștia bobii, îi mângâia, iar ei îi spuneau șoptit la ureche în ce gară a oprit trenul, care îi aducea acasă pe ai mei și când vor ajunge, noi adormeam înfrigurați de-atâta așteptare, știam că exact, dar exact în trei ore, după cum prevesteau bobii, mama va intra tiptil și ne va săruta pe furiș, în vis, îi simțeam deja parfumul de frezii învăluindu-ne când crăciunul era foarte departe, iar dorul de mama mai puternic decât mine, bunica îmi citea gândurile și nu știu ce vrăji făcea, dar exact, exact în acea noapte o aducea pe mama în visul meu, eram în brațele ei, îi simțeam căldura îmbrățisărilor și mă trezeam cu ecoul glasului ei în urechi te iubesc mult, pui, te iubesc tristețea devenea brusc o umbră care cerșea îndurare, ca un balaur rămas fără capete cu apă neîncepută și nouă cărbuni aprinși bunica știa cum să-mi alunge demonii și temerile și toate febrele care mă copleșeau fugi deochi dintre ochi printre fagi, printre anini, prin păduricea cu spini apoi, zâmbind, sufla ușor către mine și într-o clipă, dar exact într-o clipă, tot răul din lume se risipea ca un fum, cerul și pământul îmi aparțineau din nou, iar eu puteam să merg mai departe prin viață trumfător am crescut iar mâinile bunicii au apus demult, minunile i-au adormit împreună cu ele, azi bradul e doar un contur vag rămas pe pereții din iarna unei copilării uitate, mi-e atât de dor să aud, undeva, în surdină nobody gets too much heven no more umbra bunicii să-mi peticească sufletul gol cu beteală, zâmbind unor amintiri să-i răspund fredonând nobody gets too much love anymore