Rugăciunea Ofeliei

Să fiu lăsată să plec chiar acum

voi cântări atât puțin peste ape

voi duce cu mine atât de puține lucruri

câteva chipuri, cerul văratec,

o roză-nflorită...

Mă voi întinde încet peste ape

voi asculta cum tristețea-mi

cade la fund ca o piatră

în vreme ce briza-mi va spânzura

cântul de sălcii.

Pe unda râului, apoi pe cea a fluviului

degrabă să fiu lăsată să plec

Marea e-aproape, sarea adâncurilor ei

îmi arde respirația.

cu ochii deschiși voi coborî

în inima nopții liniștite

Înfășată în scutec de alge

voi aluneca printre arbori de coral

risipind cioburi de-amfore albastre

pline cu miere și vin,

atingând în treacăt

obrazul rotund al greutăților de fus...

Fiindcă aici rămân morții cei dragi

hrana lor este pacea și liniștea.

Ei sunt prieteni ai peștilor lucitori,

ai stelelor de mare,

ei trec încet de la un secol la altul,

Vorbesc fără încetare de Domnul

Și sunt fericiți.

O, memorie! Risipește-te în cioburi

înainte de a tulbura adâncul eternității...

............................................................................................................

Astfel vorbea Ofelia

În grădina părăsită

Și-apoi tăcu învăluită-n tristețe

Râul scânteie pentru-o clipă

și fugi printre frunze

Doar vântul îi poartă

Tânguiala spre mare.