Trei minute de eternitate

Am pășit astăzi printre morminte, căutând trei minute de eternitate. Ei le-au primit prin moarte, noi... așteptăm confuzi să înțelegem care ne e drumul, sau capătul, sau începutul dorințelor. Cum am ajuns să suferim nescris în inimi doruri ce ne apasă tristețile... și trecutul... și viitorul speranțelor? Prin ce întâmplare am ajuns să strângem lacrimi... și zâmbete... și gânduri? Prin ce tristeți ne-am descoperit goi... de conținut, de visare, de speranță sau drum dorit? Unde ne sunt certitudinile, unde ne sunt cele de trebuință când ne vom îndrepta spre cer cu palmele îmbrățișate într-un gând apus despre cum va fi atunci când nu vom mai fi? De ce nu suntem împreună toți: cei ce-am trecut prin timp, cei ce nu am venit încă, cei ce vom veni după ce totul se va fi scris pe o foaie de timp trecut, sau nespus, sau nerostit, sau nedorit? Unde-am ajuns nu vom ști decât atunci când vom fi fost deja acolo... cu dor, cu uitare, cu înțelegere, cu iertare, fie că acest loc va fi în lumi necunoscute, fie că va fi în locuri visate de-a lungul vieții, fie că va fi tot aici, pe Pământ, acasă. Și poate atunci, uitând de durere, uitând de amintiri, uitând de noi sau renăscând întru speranță, vom descoperi bisericile. Bisericile își spun istoria printre ritmurile tăcute ale lumânărilor ce ard de-a lungul suspinelor si speranțelor celor ce se îndreaptă spre descoperirea liniștii și împăcării cu propriul suflet. Bisericile nu dor, nu rănesc, nici nu vor să uite de noi... Ele ajută și sufletul, și amintirile, și speranța, și trecutul, dar și viitorul... poate uitat dinadins, sau doar uitat de tristețile trăite, care nu s-au stins sau nu s-au aprins pentru că nu vor să supere, să uite, să nege sau să se opună sufletului și amintirilor, și trecutului, și viitorului, și speranței. Iar pe acest drum, ritmul lumânărilor aprinse la vii sau la morți vor urma același tipar, din păcate nevăzut pentru cei ce nu vor sa creadă sau nu au curaj să viseze, să spere, să se ridice spre un nou început, atunci când tristețile le-au îmbrățișat șoptit inimile, ochii, umerii, coatele sau genunchii căzuți în mâhnire. Bisericile stau închise în mintea oamenilor indiferenți și răsar spre infinit și lumină în sufletul celor ce o iubesc spre nețărmurire. Dar... trei minute de eternitate zguduie lumi nevăzute, nelocuite de timp, nelocuite de oameni, nelocuite de suflete fără oameni sau amintiri efemere ce-și caută răspunsuri în eternitate. Da! Trei minute, aș vrea să spun că lumea nu e, nu a fost, nu va fi nici zâmbet, nici speranță, nici cuget, nici gând, fără locul în care unii dintre noi ne-am cununat, și-am zâmbit, și-am spus da, și-am visat, și-am sperat. Și în tumultul acestor gânduri descopăr că norii nu au adrese unde le putem scrie ce frumoși vor fi fost când i-am descoperit pe cer, nici vântul nu ne șoptește de unde a venit și unde s-a dus, nici pământul nu vrea întotdeauna să-i călcăm înălțimile sau să-i descoperim subteranul, atât timp cât pulsul pietrei noi nu-l simțim, nici tânguirea frunzei în toamnă, nici zâmbetul ierbii în primăvară... Am uitat de noi și de glie, de suflet și de speranță... și turnăm cer peste iarnă, și uităm s-ascultam ritmul lumânărilor, să privim lumina lor atunci când le aprindem cu gândul la noi, cu gândul la ei, cei ce sunt sau au fost... Și pare că nu-i loc să aprindem lumânări pentru cei ce vor fi... Căci, clădind în amintiri viitorul, vom reveni la pământ, la nori și la vânt, ascunși sub o piatră ce ne poartă numele spre amintirea celor ce vor căuta în cimitir... trei minute de eternitate... Vom simți pulsul ei și vom spune că suntem morți, dar ea este vie, la fel ca tot ce a fost și va fi fost să fie...