Un felinar, două coliere și praf de stele

Ce straniu... Când adorm, visele mă duc cu gândul spre casă, spre Diana, Lucreția și Elena. Nu visez nimic altceva. Stăm la masă, eu păcălesc fetele spunându-le că mami n-a gătit decât ficăței de râmă și gâturi de broască, iar fetele râd și îmi spun că sunt neserios. Mi-s dragi...și mi-e dragă și ea, mami, ființa care se ocupă cu mult calm de noi trei, mami, bucătăreasa Șef, singura care știe cum se perpelesc perfect ficățeii de râmă și gâturile de broască, Mami! Îi spunem atât de mult mami încât, din afară, lumea ar putea să creadă că i-am uitat prenumele și, uitându-l, noi trei am hotărât să folosim doar cuvântul „mami”, să-i rupem cartea de identitate și certificatul de naștere ca să nu mai poată pleca nicăieri, să rămână întotdeauna lângă noi. Mda.... și uite că am plecat eu... și visez acum printre stele, la mami si la fete. Ce dor! La momentul plecării am plâns doar noi doi... eu și mami... Fetele noastre râdeau și-mi spuneau să le aduc coliere făcute din steluțe și praf de stele, precum și Sori închiși în felinare, dar să nu mă chinui și să îi aduc pe cei mai mici, să nu mă istovesc cu cei mari... - Cum să cuprind într-un felinar un Soare mic? întrebat-am eu. - Totul e posibil pe tărâmul stelelor și al viselor! răspunse Lucreția. - Și cum să fac un colier din steluțe și praf de stele? Tot eu, nelămurit. - Nu unul, ci două! Răspunsul e același, tati! interveni Elena. Și râdeau.... Și mă bucurau... În timp ce noi (eu și mami) plângeam... pentru că știam că, în cel mai bun caz, mă voi întoarce atunci când fetele vor fi de vârsta noastră actuală. Eram singurul specialist care putea amplasa balize de ancorare gravitațională. Ele vor fi în viitor parte a unui sistem complex, servind ca repere de navigație și cartografiind, cu o precizie imposibil de atins prin observații de pe Pământ, geometria locală a spațiu-timpului. Fiecare baliză, va înregistra curbura produsă de masa planetei și va actualiza permanent modelul gravitațional al regiunii. Când o navă va pleca de pe Pământ, calculatorul cuantic de la bord, asistat de inteligența artificială și de procesoarele biohibride, va utiliza aceste date pentru a genera soluția optimă de pliere a spațiu-timpului. Astfel, nava nu se va deplasa prin spațiu în sensul clasic, ci își va sincroniza ieșirea din pliere cu coordonatele exacte ale balizei, reducând durata călătoriei la câteva fracțiuni de secundă. Urmează ca aceste balize să le amplasez în apropierea planetelor din Sistemul Solar, iar drumul stabilit este spre exteriorul Sistemului Solar: Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun și poate Pluton, dacă totul va merge cum trebuie. Sau, cum le spuneau fetele, fascinate, pe la vârsta de trei ani: Maia, Iupi, Saiu, Urus, Neto, Pluto. - Te voi astepta! mi-a spus ea. - Te vom aștepta! am corectat-o eu. Și am zâmbit. Ea, iar a plâns... Când ne-am despărțit, fetele și-au sărutat întâi mama, fiecare pe câte un ochi cu buzele lor mici, iar apoi s-au întins la mine să mă pupe pe ochi. Mi-au spus că au luat lacrimile lui mami și mi le-au dat mie, pentru ca ea să nu mai plângă deloc până mă voi întoarce. Iar eu să nu uit unde și la cine trebuie să mă întorc, bineînțeles, „nu fără coliere din steluțe și praf de stele și un felinar” și .... Am plâns. Și-a plâns și mami, iar... Fetele ne-au spus să ne oprim pentru că se încurcă lacrimile și se uită ordinele date de ele! Tare nu și-ar dori să fie pe dos, mami să plângă în continuare și „tu, tati, să nu te întorci cu ce te-am rugat”! „Tati” mi-au zis de vreo 24 de ori... și mami mi-a spus la fel, de multe ori. Mi se părea că s-au vorbit și mi-au uitat numele intenționat, așa cum s-a întâmplat și cu mami. Oare? Chiar mi-au uitat numele? Nu, mi-au indicat ce sunt pentru ele și, indirect, mi-au implantat mai adânc în speranță dorința de a mă întoarce. Îmi tresare inima și simt distanța dintre mine și ele. Adorm. Sărutul pe obraz l-am simțit atât de apăsat încât am crezut ca mă lovește cineva. Era, mami, plângea de bucurie, iar fetele, acum de înălțimea lui mami, mă prinseseră de umeri și zâmbeau cu lacrimi aurii. - Ce bine Vorian! Hai să mergem acasă, să-ți povestim viața noastră. Tremur și mă trezesc.... și plâng, căci drumul este abia la început și știu că anii ce vor urma mă vor răpune și voi uita și numele lui mami, și numele meu, și numele fetelor, și de ce sunt aici, în pustiu. Țin minte când s-au supărat toate trei pentru că, într-o singură zi, cât au fost ele împreună la shopping, le-am mâncat înghețata, le-am înnodat șireturile de la toate încălțările și le-am încurcat între ele toate bluzițele, sandalele, rochiile, pantalonii, tricourile. Când au venit acasă și au văzut, doar mami mi-a zis ca sunt imatur... Acum, la plecare, mi-a spus că ar vrea să mai fiu imatur. Fetele, când au auzit amintirea asta povestită de mine, au început să râdă și să-mi spună că, neștiind că plec, mi-au pus gem de zmeură, din ăla care îmi place mie mult întins pe o felie de pâine prăjită cu unt din ăla galben, care pare vechi din cauza culorii. Și se pregăteau pe seară să mă ajute și cu o cremă epilatoare pe sprâncene, fapt care m-a făcut să zâmbesc și să le spun că gem de zmeură am simțit doar în unul dintre pantofii ăștia sport pe care ii port... Mda, ele au zis că am dreptate, restul l-au turnat „în trusa de bărbierit, tati!!!!” Mda, n-aș mai pleca.... au crescut.... iar mami este pur și simplu superbă când plânge. I-am și spus că aș face-o să plângă o viață întreagă și, după asta, încă una. Atât de frumoasă e! Mi-a spus că nu sunt departe de a reuși în prima viață, cu plecarea asta... Cât despre a doua viață, poate ne vom întâlni dacă adun destul praf de stele și Sori în felinar și coliere pentru fete. Da, am plâns... Știu cât de lung va fi drumul și refuz să cred că voi uita aceste amintiri. Noroc că le-am scris aici, pe felinarul ăsta în care am prins un Soare mic și pe linia colierelor de steluțe și praf de stele pe care le-am pregătit pentru fete. Da, mă voi întoarce. Când? Când va fi din nou timp pentru noi patru... în suflet, în gând, în amintiri, în vise...