Poezie
Privirea-mi oarbă
1 min lectură·
Mediu
N-ai ochi? Te rog, pune-i pe-ai mei,
Să vezi cum te-am descoperit când ai venit,
Iar eu priveam cu neputință marea,
Cum se cutremura în valuri mici,
Ce-mbrățișau nisipul seara...
Nu, nu-i mai vreau... Păstrează-i tu!
Ești mai frumoasă când zâmbești,
Dar spune-mi Moarte dacă nu,
Ai obosit să mai iubești...
Căci suferința-ți e simplă odihnă,
Iar viața-ți e un greu altar,
Și tu ai vrea în tristă tihnă,
Să-nlături cel dintâi hotar...
Mai spune-mi Moarte, cum alegi,
De-s oameni buni, sau rele piei,
De-s doar copii nevinovați sau regi,
Atunci când cu privirea mea îi iei?
Nu mai am ochi, dar aud marea,
Și tare rău îmi pare Moarte c-ai venit,
Și pierd definitiv îmbrățișarea
Sufletului meu înmărmurit...
00697
0