În căutarea efemerei clipe

După aproape două săptămâni din prima lună de toamnă, capitala a început să-și schimbe aspectul puțin câte puțin. Pe alei cădeau frecvent frunze veștejite și parcurile și-au modificat coloritul. Ruginiul, galbenul și roșiaticul erau la mare preț. Vântul ușor, mai ales pe timpul serii și al nopții, aduna cu râvnă frunzișul prin toate locurile adăpostite. Oameni de toate vârstele și perechi de tineri îndrăgostiți, în majoritate liceeni veniți din provincie să-și caute gazdă, răscoleau frunzele cu încălțămintea ușoară în plimbările nocturne și inspirau cu plăcere aerul cu iz de toamnă întârziată. În timpul zilei, în toate cartierele, larma era în evidentă creștere până când înserarea învăluia ferestrele. Era încă un semn că noul an școlar bătea la ușă. Se terminase lunga vacanță de vară. Multi copii se întorseseră acasă. Au venit din tabere, de la bunici, de prin locurile în care au însoțit părinții în timpul concediilor de odihnă. Se întâlneau să-și împărtășească impresiile, să-și povestească peripețiile ori să bată mingea prin toate locurile posibile, chiar și pe străzile mai lăturalnice ori pe trotuare. Încă era cald și se mai purtau bluzele și cămășile cu mânecă scurtă până la lăsarea întunericului. Nu plouase de multă vreme. Pe strada Dreptății era pustiu la ora aceea din noapte. Grupuri de câini de pripas rostogoleau câte o cutie de conserve ori resturi alimentare adunate din piața de alături ori se alergau pentru cine știe ce pricină numai de ei știută. Fără să-i bage în seamă, Fănel se deplasa fără grabă, abătut și îngândurat. De când se întorsese de la Constanța, seară de seară, bătea drumul ăsta trăgând parcă de timp, să ajungă cât mai târziu acasă. Atmosfera de familie încă nu se detensionase. Chiar dacă admitea uneori faptul că este primul vinovat, nu încerca ori nu știa cum să-i ceară iertare. Orgoliile nemăsurate și greu de controlat, impulsivitatea verbală crescută din cauza tensiunilor provocate de cercetările al căror subiect a fost, nesiguranța ce pusese stăpânire pe el, dar și o anumită stare de apatie pe care nici nu încerca să și-o explice, îl puneau în imposibilitatea de a lua o hotărâre. A refuzat să vorbească deschis cu Anca, chiar și acum, când ea a încercat să-i fie aproape și l-a rugat să se destăinuie. În afară de faptul că nu concepea că femeia trebuie să știe ce probleme are bărbatul la serviciu, s-a trezit cu prea multe pe cap și nu găsea justificări credibile pentru faptele sale. Îl incerca un ușor sentiment de vinovăție și se temea de consecințele nesăbuinței sale în plan profesional și familial. Simțea că pierde teren și avea impresia că este abandonat. Recent, două situații total neprevăzute i-au dat peste cap modul de a privi viața, de a și-o organiza și de a o trăi, de a o înțelege. Au fost momentele care i-au demonstrat, mai mult decât orice teorie, că a mers pe o cale greșită. A înțeles că nu era el cel care decide și care domină. A realizat că faptele și consecințele lor în plan social sunt cele care-i hotărăsc locul în societate. Și acum avea gândul acolo unde, pentru prima oară, a fost înfrânt rușinos sub toate aspectele... ...La Constanța l-a găsit foarte greu pe omul căutat în disperare. A fost nevoit să treacă printr-o complicată filieră de verificări și un hățiș bogat de încercări. Cu nimic nu l-a ajutat calitatea de ofițer de poliție. A împrumutat câte ceva din toate, mai ales din alura și procedeele interlopilor. La un bar modern din zona Pieții Ovidiu a fost primit abia spre seară și a stat față-n față cu Abdul Omar. Locotenenții acestuia erau ochi și urechi și-l incomoda vizibil prezența și atitudinea lor total neprietenoasă. L-a rugat să-i îndepărteze, să poată vorbi liber și sincer despre afaceri. - Tu sincer la mine?! a replicat arabul ridicând din sprâncene. - Da, am venit singur, fără gânduri ascunse, a îngăimat Fănel, ușor intimidat de atitudinea sfidătoare a interlocutorului. - Tu nu fost sincer la mine și eu nu pot crede că tu este cinstit. - Nu am venit ca polițist. Am venit ca prieten... - Tu nu prieten la mine. Tu luat banii de la copiii mei. Tu necinstit fost cu mine. - Eu ți-am rezolvat problema cu mașina și știi că eu... - Tu trebuia rezolvat de datoria ta. Tu polițist. Tu mafiot fost cu mine! Mașina mea la tine, tu fost hoțul și cerut bani, a ridicat Omar vocea și a trântit cu putere pumnul în masă. Se făcuse liniște în jur și multe priviri s-au îndreptat către masa lor. Impasibil, Omar a făcut un gest larg către privitori și s-a reintrat în atmosferă ca și când nimic nu s-a întâmplat. Apoi, întorcându-și privirea ironica către Fănel, i-a vorbit răspicat: - Nu teme cu mine. Eu proprietar, eu gazdă. Știu că venit singur. Am verificat. Rămâi oaspe, eu protejez la tine și vorbim condiții... - Sunt pregătit să restitui... - Eu nu terminat vorbele! Vorbim, analizăm, hotărâm. Dacă la mine convine, nu la tine! Mănânci aici, bei aici. Cu mine. Vrei femei, eu dat femei la tine. Tu cheltuieli suport. Ok? - ... Da, ok! Eu doresc ca tu să retragi reclamația și, în acest caz eu îți voi... - Nu tu condiții la mine. Vorbim! Mâncăm, bem, distrăm. Eu gazdă bună suntem la tine. După, vorbim! Ok? Fănel se făcuse mic în scaunul mobil, privindu-l surprins pe omul acela în care nu-l recunoștea pe amărâtul de la București ce se ruga să-i recupereze \"bijuteria de mașină, amintire sentimentală\". A evaluat rapid situația și a constatat că este în inferioritate. Sub toate aspectele. Viitorul și poate libertatea lui ținea de o hârtie semnată de acest om. Iar cel în cauză, pe teren propriu, se dovedea a fi puternic și abil. \"Ce aș putea face aici, când el este înconjurat de gorilele astea?\" se întreba Fănel, depășit de situație. \"Ce condiții va impune nenorocitul ăsta? Sunt legat de mâini și de picioare. Și dacă nu accept...Nu, nici nu vreau să mă gândesc. Pentru luare de mită nu pot scăpa. Să-l înduioșez puțin. Poate va merge, băga-l-aș în p...a mă-si de țigan împuțit! Îl aranjez eu pe urmă. Îl bag eu în faliment, băga-mi-aș p...a în familia lui...\". Nu a reușit prea multe. Omar a cerut două mii de euro pe lângă suma pe care i-a depus-o el în cont și o numea acum în clar, mită, nu recompensă. Fănel s-a jeluit. Că nevasta nu are serviciu, că stă cu chirie, că nu are alte surse de venit în afara salariului. L-a rugat să-l ierte, l-a implorat și i-a promis tot sprijinul în afaceri, ca polițist... ...Acum, scrâșnea din dinți și lovea cu călcâiul frunzele căzute în calea lui la amintirea momentelor în care s-a umilit în fața acelui om de care nu se putea atinge nicicând. Era atât de încrâncenat și absorbit de acele gânduri încât nu a văzut mașina ce se apropia în viteză de el când traversa strada fără să se asigure... Deși nu era sigură că va merge la nuntă, Anca făcuse cumpărături. Le așezase pe canapele într-o anumită ordine și acum le admira felicitându-se pentru gust și inspirație. Dorea să fie cea mai elegantă. Ca să atraga priviri, simpatii și, de ce nu, să închege prietenii. Nu știa dacă va cunoaște pe cineva de acolo, dar spera că va afla în ce relație a fost și este Fănel cu mirii. Încă era intrigată de faptul că el a ascuns invitația. \"Oare avea de gând să-mi spună până la urmă? Intenționa să mergem, sau nu? Ce-mi mai ascunde omul ăsta? Va trebui să joc puțin teatru acolo. Să nu înțeleagă lumea că avem probleme în căsnicie. Dar trebuie să creez impresia că pot fi disponibilă, la o adică. Bărbaților, evident! Cred că ei sunt mai vulnerabili și pot fi trași de limbă mai ușor în anumite împrejurări. Ah, da! Cred că mireasa îmi va fi apropiată. La restaurant părea foarte prietenoasă, gâsculița aia. De altfel, îmi e simpatică...La nevoie mă împrietenesc cu ea. Trecutul dragului meu soț merită a fi cercetat. Să-l arunc eu pe el din pat, nu el pe mine!\" Era cea mai dureroasă jignire pe care o suportase Anca în viața ei. Putea ierta aproape totul. Chiar și expresiile folosite de el, tonul vocii sale și aluziile, mai mult ori mai putin directe, referitoare la studiile ei. Dar nu putea ierta că ea, soție iubitoare până în acel moment, să fie zvârlită din pat ca o muierușcă oarecare, ca o prostituată de ocazie, de chiar bărbatul ei... ...Începutul unei relații cu doctorul Viorel a speriat-o pentru câteva zile. Nu putea uita acele momente unice din cabinetul lui. Nu putea uita acea noapte de dragoste în care s-a simțit cea mai femeie dintre femei și în care s-a dăruit cu o forță pe care nu și-a cunoscut-o până atunci. Și nu pentru că el era de o virilitate cum nu bănuise că pot fi bărbații, ci pentru că a știut să o conducă în toate momentele către apogeu, către acea clipă unică în care se simțea plutind undeva în înaltul cerului, departe de lume, unde, deși avea ochii închiși, vedea o lumină fantastic de puternică și liniștitoare și auzea minunate triluri de păsări nevăzute și armonii inimaginabil de plăcute. Trupul ei nu cunoscuse în brațele lui Fănel asemenea vibrații nici atunci când era convinsă că mai mult decât era iubită nici că se mai putea. Era un ceva în plus. Era o satisfacție pe care nu o cunoscuse. Era o erupție aproape permanentă și fierbinte. Era o descătușare de un anume ceva, nelămurit, necunoscut, ce nu-i oferise libertate totală până atunci. Era fericirea ce-i îmbrăca o nouă dragoste pe care o încununa puternic, așa cum nu a îndrăznit vreodată să spere că va avea parte. După două-trei zile de teamă și meditație, a realizat că este îndrăgostită. A simțit că iubește într-un plan superior celui în care a iubit prima oară. Ea nu avea alte experiențe cu bărbați. Teoretic, cunoștea multe. O lăsau indiferentă aproape toate aspectele. Nu-și făcea pofte ori iluzii din povestirile colegelor de școală ori de serviciu și nici după imaginile ecranelor mari sau mici. La toate găsea explicații logice. Și, vorba ei, \"fiziologia asta a omului este atât de simplă, precum pare a fi de complicată!\" Nu simțea nevoia relației sexuale ca fiind pornită din trup. Pentru ea, toate treceau prin creier. Se oferea soțului pentru că știa că acesta are nevoie și, mai ales, pentru a nu căuta altă femeie înspre satisfacerea acestei nevoi. Rare au fost situațiile în care ea a dorit să facă dragoste dintr-o pornire interioară pe care nu a cercetat-o. Dar nu a cerut. S-a abținut ori a reușit să-l provoace fără ca el să-și dea seama. Și era convinsă că asta este dragostea de cuplu și că era suficientă. Acum, după ce a realizat că este îndrăgostită, nu știa cum să procedeze pe mai departe în această nouă și neașteptată relație. A se destăinui, i se părea a pierde teren. Nu dorea să-l îndepărteze pe Viorel. Se temea că el nu o va înțelege. A nu se manifesta, crea pericolul de a-l pierde definitiv și de a o înscrie în cartea aventurilor lui. Îl evita cu bună știință. Nici nu ridica privirea să-l vadă. Roșea numai când știa că intră în salon. Până în urmă cu o săptămână, când noaptea de dragoste s-a repetat. Cu o rochie elegantă în brațe, s-a așezat pe canapea peste altele două cumpărate în urmă cu o oră, ca să-și reamintească în voie câteva din secvențele ce i-au rămas adânc întipărite în minte... ...- Nu trebuie să te temi, Ancuța. Tu nu ești o femeie oarecare pentru mine, i-a vorbit el de cum a intrat în cabinet, după miezul nopții. - Nu...nu mă tem, dar știi că sunt...a încercat ea să spună ceva ațintind podeaua cu privirea, fără să se îndepărteze de ușă. - Nu mă interesează. Am simțit că mă iubești și, te rog să ții minte, am înțeles că în afara soțului tău nu ai avut alte legături. Greșesc? Bărbatul vorbise coerent, fără a sta pe gânduri, cu voce egală, liniștită și convingătoare. - Nu, nu greșești, nu am cunoscut alți bărbați. Totul a fost până la pat. Dar că te iubesc...nu știu dacă o fi așa și aș dori să nu discutăm...Nu pot continua o legătură în afara... - Nimeni nu te poate obliga, Ancuța. Nu uit că ești căsătorită. Nu uit că tatăl tău, pe care-l respect sincer, lucreaza aici. Dar și tu mă iubești! Nu vrei să recunoști, însă, a întrerupt-o el cu multă blândețe în vocea-i scăzută, apropiindu-se de ea. A cuprins-o drăgăstos în brațe și a sărutat-o. Anca nu s-a împotrivit. După câteva secunde de când buzele lor se uniseră, l-a înlănțuit și l-a strâns cu toate puterile ei. Mai apoi, i-a desfăcut înfrigurată nasturii bluzei și l-a sărutat pe piept. I-a desfăcut cureaua de la pantaloni. L-a cuprins peste mijlocul gol și i-a șoptit: - Te doresc atât de mult, dragule! - E foarte bine. Să nu ai rețineri. Și eu te doresc, a răspuns el conducând-o încet, în timp ce o săruta, spre pat. - Lumina...te rog! - Știi că nu ne deranjează...Dar, ce faci? De ce plângi? a întrebat-o el surprins când i-a simțit fierbințeala lacrimilor pe obraz. - De fericire, iubitul meu, de fericire plâng. Noaptea a fost scurtă pentru ei. S-au dăruit cu trup și suflet, fără să simtă oboseala. Anca era, cu adevarat, în culmea fericirii. Lumea nu mai exista. Lumea era el. Universul ei era doar el. Îl simțea atât de puternic și îl dorea atât de mult, încât parcă o durea această dorință. Se lăsa in voia mâinilor lui cu exasperare. Se lăsa condusă de trupul lui. În anumite momente de nemișcare totală, cand îl simțea în străfundurile trupului ei, îi prindea penisul în contracții repetate, la intervale egale de timp, strângându-l cu putere. În rest, nu intenționa și nici nu îndrăznea să facă o mișcare gândită. Totul era involuntar. Trupurile erau dominante în relația cu creierul. Se temea să strice armonia desăvârșită în care se petrecea împreunarea lor... ...Zâmbind cu drag acestor trăiri, si-a amintit prin ce trecuse după acea primă întâlnire cu medicul. Se gândea cu groază la întâlnirea cu Fănel, mai ales că noaptea ei de dragoste era imediat după noaptea în care a fost aruncată din patul lui. Se temea să nu se dea de gol. Nu știa cum să-i vorbească și cum să-l trateze. Și-a clădit planuri care se năruiau unul dupa altul. Se ambiționase să nu strângă lucrurile lui și să nu-l aștepte cu mâncarea făcută. Să-i arate și în acest fel cât de jignită a fost și cât de supărată este. Astfel, miza că nu vor fi față-n față, că nu vor vorbi și nu vor dormi în același pat, cel puțin până se va obișnui cu gândul. Dar, toate s-au petrecut altfel decât își imaginase. El nu a ajuns acasa sâmbătă noaptea, când ea era de gardă, dar nici duminică. S-a speriat, mai întâi. Apoi, s-a gândit la problemele lui de serviciu. Nu știa dacă este în București ori în altă parte a țării. L-a văzut doar luni, aproape de miezul nopții, cum nu-l văzuse decât o singură dată, după nuntă. Era sub influența puternică a băuturilor alcoolice și obosit peste măsură... Mai mult instinctul de conservare, nu logica, l-a îndemnat pe Fănel să facă un salt în direcția de deplasare și nu către înapoi. Din doi pași a ajuns la marginea bordurii. A călcat strâmb și a căzut pe un genunchi. O durere ascuțită și scrâșnetul anvelopelor pe asfalt l-au scos din uluiala și teama ce-l cuprinseseră cu doar două secunde în urmă. Nu se aștepta ca mașina să oprească. Avea viteză mare. A coborât o femeie care a alergat de îndată către el și l-a ajutat să se ridice. - V-ați lovit la picior, domnule? Să vă duc la un spital. Îmi pare atât de rău ca v-ați speriat! Femeia era sincer îngrijorată și vorbea repede. Încă îl ținea de brațul de care-l sprijinise pentru a se ridica. - Nu doamnă, mulțumesc! Nu sunt probleme. M-am lovit puțin la genunchi. Eram neatent și...dar, de unde vă cunosc eu pe dumneavoastră?! -...Faceți un pas...către stânga, unde e mai lumină... Domnul inspector , nu se poate! Doamne, cât de rău îmi pare! a exclamat femeia când, în lumina neonului ce cădea printre ramurile încă acoperite cu frunze ale copacului de alături, l-a recunoscut. - Lăsați doamnă, că nu sunteți vinovată, a întrerupt-o Fănel, vizibil marcat de îngrijorarea ei și jenat de faptul că-l cunoaște. Apoi, recunoscând-o și el, a încercat să se scuze. Doamna Mia! Doamna Bărbulescu, vai de mine, vă rog să mă iertați! Eu am traversat în ... - Haideți în mașină! Vă duc acasă ori la spital... - O, nu, vă rog! Sunt în fața blocului în care locuiesc, doar. În apropiere se formase un grup de patru-cinci persoane apărute nu se știe de unde. Erau curioase și priveau, încercând să înțeleagă dialogul. Observându-le, Fănel li s-a adresat: - Nu s-a întâmplat nimic, fraților. Vedeți-vă de treabă...E doar o neînțelegere amicală. Haideți în mașină, doamnă! Să mergem, s-a întors el către femeie și a condus-o cei câțiva pași, șchiopătând ușor, timp în care a convins-o că nu sunt probleme. După ce s-a urcat la volan, femeia a scotocit în geantă. Apoi, l-a privit cu încordare înainte de a-i vorbi. - Domnule Nicolae, se poate avea încredere deplină în dumneavoastră? - Puneți-mă la încercare, doamnă. Nimeni din lumea asta nu va afla, dacă vă gândiți... - Nu, nu de asta-i vorba. Adevărat, soțul meu nu trebuie să știe că am fost în zona asta la o așa oră, dar... - Și nu va afla în viața lui, doamnă! s-a grăbit Fănel să exclame îndatoritor, aplecându-se și mai mult peste portiera deschisă. - Aș avea ceva confidențial, dar este târziu...Sunteți încă în pericol, domnule. Nu s-a terminat cercetarea... - Cuuuum?! - Aveți timp și o locație în care să ne întâlnim mâine după amiază? Până în orele 15,00...Nu la hotel. Nu-mi place... - ...Da, pot rezolva...Cum luăm legătura? - Numai la numărul acesta să mă contactați. Cel subliniat. În rest, sub nici-o formă, a raspuns ea întinzându-i o carte de vizită. Acum, iertați-mă, nu am timp. Am întârziat mult... - Doamnă, sunt sclavul dumneavoastră! Vă sun mâine în jur de ora 12,00. Sărut mâinile! - E foarte bine. Vă aștept, noapte bună! Fănel a rămas pe loc până ce mașina a ajuns la capătul străzii și a virat către stânga, pe bulevardul Iuliu Maniu. \"Aha, se îndreaptă spre centru. Chiar nu locuiește în zona asta...Ce întâmplare, băi frate! Și ce bombă mi-a plasat! Ce anume știe ea? De la șeful meu ori de la soțul ei, a prins câte ceva, presupun...Deci, nu s-a terminat... Și de ce p...a mă-si, porcul ăsta de Ulieru m-a asigurat că s-a aranjat treaba? Să-i f...t în gură de nenorociți, că nu se mai poate avea încredere în nimeni. Nici bani nu mai am. Cred că asta vor. Mă au la mână...În cont nu mai umblu că nu se știe ce vremuri mizerabile vin. Mâine trebuie să ajung și la service...Mai am acolo ceva de luat și termin și cu ăia pentru totdeauna. Sper!\" Când a intrat în apartament, încet, cu grijă să nu facă zgomot, chiar dacă nu știa în ce tură este Anca, ea tocmai își aduna rochiile și celelalte articole de pe fotolii. Și-a amintit de nuntă. \"Altă dandana, domnule! Uitasem de drăcia asta. Deci, mâine e vineri și poimâine mergem....sau nu, la nuntă...\". Fără să salute, s-a apropiat și a privit. - Frumoase lucruri ai găsit. Le-ai probat? - Da, le-am, probat. Vin bine toate. Nu am hotărât în ce mă voi îmbrăca, a răspuns Anca fără prea multă tragere de inimă, gândind: \"Lucrurile le-ai văzut. Pe mine, o cantitate neglijabilă și bună de nimic, nu! La ce să mă mai aștept, dacă nici nu mă mai saluți?\". - Mai este timp. Mâine am să merg să văd unde se oficiază căsătoria civilă și religioasă. Să caut și restaurantul...Ca să mergem direct, să nu pierdem timpul bâjbâind, a intervenit Fănel, la fel de pasiv. - Cred că nu prea e cazul să mergem peste tot. Înclin să merg doar la restaurant. Să stăm la coadă la primărie? Cine știe câte căsătorii or fi... - Sunt planificate, dragă. Fiecare știe ora lui, a asigurat-o Fănel. De altfel, cred că ai dreptate, a adăugat imediat, amintindu-și că are atât de multe de rezolvat. \"Și în afară de câte am pe cap, vreau să mă asigur dacă este o atmosferă normală. Nu vreau să am surprize și aici. Să mă conving că Olga nu a vorbit\". - Da, sunt planificate..., dar tu cum ai reușit să-ți rupi pantalonii? l-a întrebat Anca surprinsă să-l vadă în așa situație. Ai mers pe stradă în halul ăsta? - ...Riscurile meseriei, ca să fac? Nici nu m-am uitat. N-am observat că sunt rupți. Mă doare puțin genunchiul, a îngăimat privindu-și înciudat pantalonii. E puțin, se pot stopa, a continuat el liniștit. Merg să mă spăl... Când a ieșit din baie, Anca îl aștepta cu două cutiuțe de unguent, o sticlă cu spirt medicinal și fașă lângă ea. El a privit-o surprins și nu știa cum să reacționeze. Gestul ei l-a impresionat pentru moment. Nu se așteptase. - Vino să dezinfectez rana și să te pansez puțin, să intre unguentul în țesut. - Lasă...nu-i nevoie, a bătut el în retragere. Trece până dimineață. Nu a curs decât puțin sânge. S-a închegat. E pielea zdrelită și atât... - Vino, când îți spun. Se poate agrava dacă se infectează. Stai aici cu piciorul întins. Ai avut noroc că nu este cel operat. - De ce? a întrebat el curios, în timp ce se întindea pe canapea. - Loviturile pot provoca apă la genunchi, pe scurt...E cam proaspătă rana! Vezi că o să te usture puțin...Nu erai departe când s-a întâmplat... El nu a raspuns. Și ca să scape de explicații, a reclamat usturime și dureri. Nu a fost crezut. A citit asta în privirea aruncată scurt de ea în ochii săi. Nici Anca nu a insistat. \"Ce sens are, dacă el nu dorește sa spună? Va inventa o minciună, desigur. Mai bine lipsă\". Anca lucra cu multă îndemânare: metodic și precis. Fănel abia simțea degetele ei. O privea cu atenție și la un moment dat, fără să o mai vadă, a început să zâmbească. Și ea zâmbea. Amândoi își aminteau de împrejurările în care s-au cunoscut, în urmă cu opt ani, la spital. Zâmbeau amândoi acelorași amintiri, fără să-și dea seama, fără ca ochii lor să se întâlnească, deși erau atât de aproape unul de altul...