În căutarea efemerei clipe

1. Fănel a intrat în birou cu zâmbetul pe buze, după ce a salutat câțiva colegi de muncă și a răspuns cu amabilitate la câteva întrebări lipsite de importanță. Odată închisă ușa, s-a încruntat, a tras mapa de documente mai aproape și a frunzărit în fugă câteva rapoarte. La unele a aprobat planurile de măsuri propuse, cu mici modificări prin care urgenta acțiunile operative. \"Va trebui să rezolv cazuri mai dificile. Trebuie să conving că muncesc și am rezultate. Șefii vor asta...De moment, este o prioritate. Las deoparte nimicurile. Sunt prea multe furturi cu autori necunoscuți, dar și cu mașini negăsite\". La această proprie constatare, fața i s-a luminat ciudat. A descuiat un sertar și a tras hârtiile de acolo cu nerăbdare. A citit atent și le-a încuiat la loc. A pus mâna pe stația de emisie-recepție, a pus-o în funcțiune și a vorbit cu hotărâre: - Sunt 1248, recepție! - 1429, comunicați! a venit imediat răspunsul. - Pionul Vlădescu, să vină la mine... - Recepționat! A luat o coală de hârtie pe care a scris ceva, gânditor, cu grijă. Când s-au auzit două bătăi în ușă, tocmai terminase și frământa pixul între degete, privind în gol, concentrat, cu maxilarele strânse. - Intră! - Să trăiți, șefu..., am înțeles! Agentul-șef de poliție Vlădescu îl privea contrariat. Nu de gestul poruncitor făcut cu mâna, cât de expresia pe care o avea Fănel când l-a poftit să tacă și să ia loc. - Raportează pe scurt și exact care este stadiul cercetărilor în dosarele la care lucrezi. În timp ce Vlădescu expunea situația, Fănel s-a ridicat și s-a apropiat de acesta. I-a făcut semn să vorbească în continuare și i-a întins hârtia pe care scrisese câteva rânduri cu litere mari, lizibile. Pe fața celuilalt, al cărui debit verbal era în scădere evidentă pe măsură ce parcurgea textul, se puteau citi multe: curiozitate, uimire, dezamăgire, teamă, hotărâre, ușurare. \"Renault alb 13, furat din parcarea \"Union\" acum trei zile, apare la noapte în Pădurea Băneasa. După miezul nopții. În spatele restaurantului \"Privighetori\". Cu acte cu tot. Fără carburant. Fără URME, AMPRENTE, CORPURI DELICTE. Sursele voastre v-au dat informații. Nu cunosc când și cum a ajuns mașina acolo. Au văzut-o când au plecat de la restaurant! Să nu lipsească nimic. NU mă căuta prin telefon!\" Când a fost convins că agentul a citit și reținut textul, i-a făcut semn să vorbească în continuare, i-a luat hârtia din mână și a ars-o în scrumieră. Apoi, liniștit, l-a întrerupt și i s-a adresat ca și când ascultase totul cu mare atenție: - Nu-i rău, domnule, dar nu sunt mulțumit. Cred că dacă erați mai operativi și ați fi antrenat toate persoanele de sprijin, puteați face mai mult. Voi vă limitați numai la opt ore de muncă? Când avem atâtea cazuri, voi mai dormiți, mai aveți timp de asta, băi băiatule?! Așa ați înțeles voi demilitarizarea Poliției? Suntem în slujba contribuabililor în permanență, domnule agent-șef! - Domnule inspector, noi am urmat exact... - Da? Și intuiția voastră unde este? Nu mai aveți miros de polițist? l-a întrerupt Fănel ridicând tonul progresiv. Fără să-și impună, expresia feței se racorda la intensitatea vocii. A continuat, imperativ: Pleci imediat în teren. Cu toți oamenii. Nu mai are nimeni liber. Câți taximetriști ai antrenat în acțiuni? - Am luat legătura cu vreo treizeci..., a îngăimat polițistul care nu mai știa ce să creadă...\"Domne, ăsta vorbește serios ori ce dracului are azi? După ce că trebuie să mă ocup de treaba aia...Nu! Ceva nasol s-a întâmplat. Nu mi-a vorbit niciodată în halul ăsta...Scrie, citești și arde...Păi, băi tată, spune așa!... P...a mamei lor! Se ascultă, aia este! Atunci…sa fiu auzit, frate”: Am înțeles, domnule inspector șef, voi aduce și voi... - Gata, la treabă! Să nu vă pună dracu să uitați stațiile. Cele mici. Și toate materialele specifice. Îmi vei comunica fiecare mișcare, descoperire și hotărâre. Mă chemi urgent când ai nevoie. Voi aduce la cunoștința procurorului că suntem în alertă. Să știm de unde-l luăm, la o adică. Inspectorul Mihai va contacta criminaliștii, când e cazul. E clar, băiatule? - Da, domnule inspector! Privirile lor s-au intersectat când celalt s-a ridicat și s-a apropiat de ușă. În ale lui Fănel erau întrebări. Înclinarea capului și gestul pe orizontală cu brațul drept al subordonatului, i-au dat răspunsul așteptat. I-a zâmbit deschis și, cu un gest de mulțumire, l-a expediat: - Atenție la clădirile unde s-au demolat garaje și la toate halele din teritoriul de competență. Măturați toate centrele de colectare a fierului vechi. Intrați în toate unitățile de reparații auto, legale ori mai puțin legale. Vedeți ce au la dezmembrări și la vopsit, în principal...Liber! - Am înțeles! Să trăiți, domnule inspector! …\"Bun! Pe linia asta nu vor fi probleme\", a gândit Fănel frecându-și mâinile satisfăcut. \"De moment, e bine așa. Să vedem ce urmează...Trebuie să raportez șefului ce acțiuni am demarat și ce am în perspectivă imediată. Până atunci, să las ordine aici...\". A luat la verificat hârtiile din altă mapă. Le-a cercetat cu multă atenție. Și-a aprins o țigară. Ar fi vrut și o cafea, dar a renunțat. \"Am băut acasă. Nu-mi place asta de aici...\". A ridicat telefonul de interior. - Mihai, ia-ți agenda și vino la mine! L-a așteptat în picioare pe locțiitorul său. I-a întins mâna și l-a poftit să se așeze. I-a arătat mapa cu documente. - Am analizat tot. Găsești acolo adnotările mele. Te rog să nu mă provoci să-ți vorbesc ca un șef, colega! - Am înțeles, dar nu văd ce anume... - Nu am timp de explicații. Vreau inițiativă, colega! Nu aștepta să dispun eu în toate. Stai cam mult în birou. Terenul, băiatule! Pe Vlădescu l-am trimis deja cu toți oamenii lui. Dacă e nevoie, suspendă liberele...Notează-ți obiectivele de verificat și măsurile ce le veți aplica. Fănel dicta, accentuând unele expresii, fără să-și întrerupă mișcarea uniformă în jurul biroului. În final a adăugat, oprindu-se în fața celuilalt: Vei hotărî ce alte măsuri se impun, de la caz la caz, în funcție de situația reală din teren. - Am înțeles, domnule inspector! - Așa să faci, inspectore, dacă vrei să rămânem prieteni. Ia legătura cu colegii Biroului de Cercetare Penală și cu criminaliștii. Vezi ce noutăți au ei și puneți-vă de acord în toate acțiunile comune. - Am înțeles... - Eu plec în teren după ce ies de la domnul comisar șef...Mă ții la curent cu tot ce trebuie să știu. Da? - Da domnule! Vă rog să-mi permiteți să... - Hai, las-o baltă, nu mă supara, l-a întrerupt Fănel în timp ce se ridica și i-a întins mâna. Destul de surprins de felul în care a decurs conversația, inspectorul Mihai s-a ridicat militărește, dar tonul și gestul șefului direct l-au făcut să renunțe la atitudinea rigidă pe care și-o impusese. A ieșit în tăcere, fără salutul regulamentar, imediat după ce și-au strâns mâinile... La aceeași oră, inginerul Dumitru își freca mâinile cu satisfacție totală. Venise de la izvoare încărcat cu sticluțe și bidonașe. Sorbea liniștit din cafea și privea mașinile ce se deplasau cu viteză redusă, bară la bară, pe șoseaua principală. Nu-i venea să creadă că la ora asta poate fi șoseaua atât de aglomerată. \"Dacă au venit la stațiune, de ce naiba nu se plimbă pe jos oamenii ăștia? Și mai zice lumea că sunt românii săraci, când ei consumă, zilnic, combustibili în neștire...\". - Hei, ce părere ai de circulația asta nebună, draga mea? și-a întrebat el soția care tocmai îl iscodea atentă cu privirea. Ce zici, e sărăcie mare în țară sau nu? Doamna Nuți a băut liniștită din paharul cu apă de izvor, s-a uitat alene în lungul drumului și i-a raspuns plictisită: - Și ce-ți pasă ție, Mitică? Vezi-ți de ale tale. Cine naiba te-a pus să iei atâtea sticle și sticloanțe? Nu mergem zilnic la izvor? - Ba da, mergem. Am zis că...să beau din fiecare câteva pahare pe zi. Nu cred că strică, a zis el fără prea mare încredere în cele spuse. Apoi, dacă plouă mâine...nu mergem, nu? - Hai, nu o mai drege. Ai îmbătrânit și mintea-ți stă pe loc. Peste doua-trei zile se pierd calitățile apelor tale...Erau femei multe la izvoare? Ele ți-au zis să bei din toate? l-a persiflat Nuți, privindu-l ironic. - Da, s-a cam discutat și despre regim și de... - Mitică, să faci exact cum ți-a explicat medicul. Nici mai mult și nici mai puțin. Și numai de la izvoarele indicate, omule. Lasă naibii prostiile îndrugate de unele cațe care au venit doar să se distreze. Sunt puse pe aventuri. Sunt din alea cu călduri. Gustă libertatea, zic ele, nu apele de izvor! - Ei și tu! Numai așa le vezi...Uite, am întârziat uitându-mă după mașini pe șosea și în parcări. Nu mai au loc, a schimbat el subiectul, vădit incomodat de acuza justificată a soției. Sunt din toate județele, nu exagerez. Am vazut destule cu numere străine... - Le-au cumpărat de afară, Mitica și nu le-au înmatriculat, încă. Da, sunt multe, ai dreptate. Foarte multe. Le cumpără părinții, ce crezi...Nu vezi că la volan sunt majoritatea tineri până-n 20 de ani? Nu cred că au apucat să muncească vreun an...Și numai din acelea scumpe, nu orice marcă... - Păi da, văd! Și sunt una și una...Mașini de teren și limuzine! La restaurante și baruri, ai văzut ce risipă se face? Hai să recunoaștem că s-a schimbat România. Uite ce vile, ce amenajări, se minuna Mitică arătând cu brațul de jur împrejur, cât se vedea cu ochii. - Așa-i românul...Muncește de-l ia naiba, culege căpșuni, freacă podelele, duce țucalul și...cum adună o brumă de bani, gata pe mașină și vilă. In rest?! - În rest, ce să facă? De afaceri nu sunt buni. Nu fac investiții. Vin străinii să investească. Ce le pasă lor! Aici e mână de muncă ieftină și haos legislativ. Aprobările se cumpără cu ușurință și cumetriile cu oamenii politici se țin lanț... După câteva secunde de tăcere, Mitică a oftat adânc și s-a uitat către parcarea din fața hotelului. Nu a descoperit mașina lor. Erau prea multe. Una lângă alta. În plus, era mișcare permanentă în zonă. - Numai noi suntem cu rabla noastră...Cine mai are \"Dacia\" acum? Ce zici, cam când crezi că putem să luăm și noi una ca lumea? - Cand ti-o face fiul tău cadou, Mitică! Vrei să schimbi și mobila, vrei să-l ajutăm și pe el, vrei să pui termopane...Ai văzut că pe Năstase îl mănâncă iar cu astea înainte cu puțin de alegeri? - Gata, oprește-te, măi nevastă, că suntem la Olănești, nu acasă! Le-om face pe toate..., a întrerupt-o Mitică oarecum iritat și, oftând adânc, a continuat cu năduf, parcă numai pentru el: Cadou de la un copil risipitor? Ha! Niciodată nu se va întâmpla. Și nu am nevoie...Eu nu înțeleg ce vrea băiatul nostru sa facă... - Să fie fericit! Doar a spus-o de atâtea ori...numai noi nu-l înțelegem... - Hai să fim serioși, draga mea...Fiul nostru încă nu știe ce înseamnă fericirea...Mă tot întreb de unde are el bani să vadă Turcia, Grecia, Cipru... - Din salariu, de unde naiba, Doamne iartă-mă, să aibă? Îl ajută și părinții Ancăi, cred..., a încercat Nuți să justifice cheltuielile băiatului, dar Mitică a sărit ca ars: - Noi nu am avut și nu avem salarii bune? Nu știm ce înseamnă să trăiești numai din salariu, fără să ai alte surse materiale? Scuză-mă, draga mea, dar... - Ce vrei să insinuezi, măi omule? l-a oprit biata femeie care, în gând, se întreba cam la fel. În străinătate sunt prețuri mai mici decât la noi. Uită-te în Bulgaria... - Nu mă uit nicăieri...Hai să ne plimbăm puțin, că ne amărâm sufletele fără să rezolvăm nimic și... -Si ce? Nu trebuie să discutăm și noi ca oamenii? Mitică n-a mai răspuns. Mâhnit, a scos o țigară, s-a uitat lung la ea, a frecat-o ușor între degete, a mirosit-o și a pus-o la loc. \"Doar ieri le-am lasat, manca-le-ar porcii de țigări! Sper că nu se ține de băutură sau femei...Adevărat, în București se consumă mult. Numai transporturile cât îți golesc permanent portmoneul...Și, în situația acesta, de unde-i mai rămâne să se distreze? Din ajutorul doctorului, poate...\". Doamna Nuți privea fundul paharului gol. Câteva riduri pe frunte se adânciseră și obrazul trăda o anumită stare de neliniște, de suferință. \"Doamne, învață-mă cum să ajut copilul, Doamne! Nu ne primește la el, nu dă telefon, nu mai știm nimic...Fără copil, fără dragoste în familia mare, cu ai ei și cu ai lui, nu va putea fi fericit. Fericirea nu-i doar distracție și plimbare, copile! Cum să fac să discut cu tine, maică, nu știu\". Au oftat amândoi, ca la comandă. Și-au citit în ochi tristețea ce-i năpădise și a înțeles fiecare că izvorul neliniștii lor este comun. - Mitică, tot ai luat tu apă destulă. Mâine aș vrea să mergem în alte stațiuni, a șoptit ea de parcă vorbea amintirilor. - Cum crezi. Poate ar fi bine să vedem și alte locuri...Ce traseu propui? - Uite...Călimănești, Cozia...a îngăimat ea cu gândul dus departe. - Da, mă gândeam eu că la Cozia vrei sa ajungi, a privit-o el cu înțelegere. Cred că mănăstirea te cheamă... - Nu mănăstirea, cât Domnul...Vreau să aprind lumânări și să mă rog...Știi că numai așa mă întăresc și doar așa mai pot ajuta copilul nostru... - Mergem. Dacă vrei, rămânem acolo cele trei zile cât mai avem din concediu...Eu am să caut umbra lui Mircea la Cozia. Voi privi Oltul și voi asculta vântul să pătrund în tainele Dinastiei Basarabe... - Bine, dragul meu. Ai rămas romantic, precum te-am cunoscut... - Fată, tu mă sperii, nu te recunosc, zău așa! Ce naiba scrie aici de te-ai albit în halul ăsta? a exclamat Gaby, vădit îngrijorată. - Citește, te rog! Spune-mi ce crezi... - Un rahat! Asta cred de moment, a izbucnit ea după ce a citit în fugă de două ori...Ce mare mirare te cuprinde că te invită la onomastica cuiva? - Bine, bine, dar să-mi spună prin bilet..., a încercat Anca să-și exprime nedumerirea care atrăgea o parte din îngrijorarea manifestată, dar prietena ei a intervenit grăbită: - Un bilet, mare scofală! Dacă voi nu vă mai întâlniți, ce să facă omul...a scris un bilet. Asta e și gata! Dacă te trezea la două noaptea să-ți spună, făceai scandal... - Ba nu făceam...Aș fi vrut eu, dar....stai așa că am fost de gardă și poate nici el nu a știut... - Păi vezi, iubito? Asta e. Mergi și dormi, fă-te frumoasă, pregătește-ți podoabele, a îndemnat-o Gaby mișcându-se de colo până colo fără rost, aparent veselă. Și când vine, vei afla și amănunte...! \"Dacă toate telefoanele au o problemă nasoală, cum zice el, nu-i lucru curat...Mobilele și fixul? Hm! Anca nu înțelege, dar...n-o să agravez eu starea ei, acum\"...Dacă era ceva rău, trecea pe la spital, iubito, nu e cazul să te sperii atâta, a continuat cu convingere în voce și gesturi. - Măi, să știi că ai dreptate! Așa fac. Oricum, am dat telefon și mâine nu lucrez. ...Ajunsă acasă, Anca a resimțit toată oboseala acumulată timp de peste 24 de ore de activitate și nesomn. Discuția cu prietena ei a liniștit-o și s-a culcat, după ce a fixat mobilul să o sune la orele 14.00. \"Să am timp să prepar ceva bun. Vine și el obosit. Niște șnițele îl înviorează că-i plac mult...Și Viorel le preferă, am observat. Cu muștar sau ketchup picant... Hei! La naiba, uite unde-mi fuge gândul!\". A dormit neîntoarsă până a trezit-o alarma mobilului. S-a întins moleșită, și-a frecat ochii cu pumnii strânși copilărește și s-a întors pe partea cealaltă hotărâtă să mai doarmă. \"Nu am ce face azi și mi-e somn rău de tot, ce naiba! Huiii! Vine Fănel la masă...Jos Anca, fată puturoasă, că nu mergeți la restaurant!\" Era gata cu toate pregătirile, bogate și consistente, la ora când el ar fi trebuit să vină. Se făcuse deja 18,00...Eu mănânc, că-mi e foame! Cât să aștept? O să mă amețească iar cu cine știe ce urmăriri ori alte misiuni sau ședințe de lucru...mai mult ori mai puțin reale...Mănânc și apoi fac clătite. Mie-mi plac cu gem de prune, lui cu dulceață de struguri...Fiecare-și pune ce vrea și gata!\" Când a intrat Fănel, ea adormise pe fotoliu, la televizor. \"Ca de obicei! Să vedem acum ce-i spun...Trebuie să fiu foarte atent...\". S-a dezbrăcat, s-a spălat pe mâini, a tras pe el un trening subțire, după care a scos din mapă telefoanele și stația de radio emisie-recepție și le-a așezat pe o noptieră. A trezit-o cu ușoare mângâieri pe brațe și cu câteva săruturi pe frunte și pe ochi, deși ar fi preferat să facă duș și să se culce. Era doar obosit. Mâncase câte ceva, dar mirosul din bucatarie l-a avertizat că ea l-a așteptat cu mâncarea pe masă. - Bine te-am găsit, draga mea! Mi-e o foame de lup! - Mănâncă-mă pe mine, dragul meu! s-a oferit ea, întinzând brațele către o îmbrățișare pe care a primit-o cu puțină întârziere, făcându-se că nu observă acest fapt. - Mai târziu, dragă. Dupa ce mâncăm...și, a adăugat el grăbit, nu vorbim nimic la masă. Voi povesti apoi, ce zici? - Unde-i lege...nu-i tocmeală! Ce aș mai putea spune eu...Vin alb ori roșu? Sau vrei bere? l-a intrebat ea privindu-l cu o ușoară suspiciune. - Un aperitiv...Tu vrei țuică de prună, da? Și apoi, în funcție de ce mâncăm....miroase a fripturică, parcă...un vin rozalb...ce preferi tu...ia să vedem ce scoate băiatu... Fănel vorbea rar, părând a fi preocupat în a alege băutura, în timp privea neatent pe rafturile frigiderului. A venit cu sticlele pe masă, s-a așezat și privea cum ea trebăluiește pe la cuptor. S-a ridicat și a mers să ia pahare și cuburi de gheață. A adus și șervețele, fără să observe că Anca era foarte atentă la tot ce face el. - Până se încălzesc...hai să bem o țuică, vrei? - Nu ai adus platoul cu aperitive, dragul meu...Nu l-ai vazut în frigider? Sunt numai bune la țuică. Hai, te rog... Au ciocnit zâmbindu-și și au băut. Ea a mers lângă aragaz, el a rămas pe scaun. Când ea dădea semne că este gata cu totul și se spăla pe mâini, el a început sa vorbească. - E o onomastică obișnuita, dar șeful meu m-a invitat. Vrea să fie totul simplu, în cerc foarte restrâns și... - E ziua lui ori a ei? l-a întrerupt Anca așezându-se la masă. - Sincer să fiu, nu știu prea sigur. Pare de necrezut, dar m-a luat ca din oală...Nu poți refuza un șef. Știi și tu cum e... - Îhâââmm! a încercat ea să răspundă cu gura plină. Am refuzat destui șefi. Știu cum este, dragul meu. \"Eu i-am refuzat la pat și tu te plîngi de o onomastică amărâtă\", a completat Anca în gând și, imediat după ce a înghițit, a întrebat cu indiferență bine simulată: dar cu telefoanele, care-i necazul acela mare? - Nu știu prea bine...Stai să mâncăm...Sunt delicioase șnițelele astea, Ancuța. Parcă niciodată nu le-ai nimerit așa de... - Eu nu le nimeresc, dragul meu. Eu așa știu să le fac, a raspuns ea alintându-se, reușind să ascundă ciuda ce o cuprinsese. \"Niciodată nu m-ai lăudat și acum că ai făcut-o, trebuia să umbrești totul cu nimeritul! De parcă nu aș vedea cum îți lucesc ochii de satisfacție de câte ori mănânci așa ceva...\". După ce au băut puțin vin, ea l-a privit nerăbdătoare. El trăgea de timp, agățându-se de câte ceva minor. A dus și vesela la chiuvetă, ceea ce se întâmpla doar de două ori pe an... - Dacă e atât de mare secretul, nu e nevoie să-mi spui, să știi, a izbucnit ea până la urmă. - A, da! Și uitasem, cu meniul ăsta grozav, dragă...Ce să fie? Niște subordonați se pare că au facut ceva prostii în timpul serviciului. Și cum la noi șeful răspunde de tot ce se întâmplă în ograda lui, mă cercetează și pe mine în paralel cu ei, a explicat Fănel fără să respire, grăbit, ca un copil la grădiniță. Ușurat, a turnat în pahar, evitând privirea atentă a femeii. - Mda! Prostii mari...Spionează, de le pun telefoanele sub urmărire, nu? a punctat ea cu vădită ironie în voce. - Ei, nici chiar așa. Nu știu încă. Îmi va spune mâine șeful despre ce este vorba... - La birou nu se putea, că se ascultă și acolo, da? - Nu știu, măi...Vedem mâine, vrei? Sunt răpus de oboseală. Vorbim mai târziu...Hai să văd în ce ți-ai propus să te îmbraci, a încercat Fănel să schimbe subiectul și să detensioneze atmosfera ce părea a-i fi nefavorabilă…