În căutarea efemerei clipe

\"Ce să spun, toată lumea-mi poartă de grijă, vezi Doamne! A venit chiar și rândul lui Cezar. Cu jumătate de măsură, se pare. Mai ales șeful meu pe care l-am respectat și l-am ajutat de câte ori a avut nevoie de mine. Numai servicii peste rând câte am avut și deplasări în teren în locul altora. Adevărat, am primit câteva prime și salariu de merit de două ori. Alții nu au avut niciodată așa ceva. Iar gradul, înainte de termen cu trei ani, a rupt gura multora, dar mi-a făcut și dușmani. Și, de ce să nu recunosc, mi-au prins bine chestiile astea. Mi-am pus afacerea pe picioare. Două mașini, gratis, la școala mea de șoferi au adus ceva venituri... Hopa! Nu cumva pe pista asta merg \"vânătorii\" de la noi?! Să fi transpirat treaba pe undeva? De asta mi-au pus telefoanele sub ascultare...Nu se poate! Doar doi oameni cunosc filiera și oricare intră-n pușcărie dacă vorbește. Sunt implicați direct. Dar eu? La mine se agravează, fiind în legătură cu serviciul...Ufff, cât de greu trece timpul până vineri, băga-mi-aș picioarele să-mi bag! Și Anca? Dacă-i de gardă tocmai vineri noaptea? Nu pot să-i dau telefon...Orice prost ar înțelege...Nu, o să-i las un bilet...Să-și ia liber, să o pregătesc. Ce dracului să-i spun? Oi vedea eu\". Fănel a turnat peste vinul din pahar și a mai aprins o țigară. Fumul tras imediat, cu lăcomie, l-a înecat. După ce a tușit și și-a șters lacrimile, a stins-o cu năduf: \"F...i paștele mă-ti cu cine te-a înființat!\". Nu era un fumător convins. Apela la țigări doar când era foarte supărat ori trebuia să se concentreze adânc asupra vreunei lucrări. Dușul cu apă la temperatura camerei l-a mai calmat puțin și s-a hotărât să se culce. Se făcuse târziu și se simțea epuizat. Trecuse de miezul nopții. A avut un somn greu, plin de coșmaruri. Era obosit când s-a trezit. Apa rece de după bărbierit și cafeaua călduță, fără zahăr, l-au înviorat puțin. În timp ce scria un bilețel pentru Anca, își făcea planuri pentru întreaga zi. Era presat de prea multe probleme care-l iritau și-l oboseau. Începuse să se teamă... A plecat grăbit și total indispus. Aglomerația din trafic l-a obligat să se concentreze atent, dar nu a scăpat de gândurile și temerile ce-l frământau. Observând turlele înalte ale unei biserici prin fața căreia a trecut de atâtea ori, fără să o bage în seamă, a intrat în altă zona a amintirilor legate de zbuciumul lăuntric... \"Mama se ducea la biserică de câte ori o covârșeau necazurile. Nu se temea că poate avea probleme din cauza asta. Profesoară de științe social-politice, membră de partid...Curaj, nu glumă, in vremurile acelea! Și dacă merg și eu, ce să fac acolo? Nu știu nici lumânări de unde să cumpăr...My God! Nu am mai intrat în biserică de atâta timp...De la cununie. Exact! Mergeam cu grupul de prieteni pe vremea liceului. Mai ales în preajma Paștelui, la slujbele alea...cum le zice...denii! Ne distram, nu ne era gândul la slujbă. Mama spunea întotdeauna că toate necazurile le-a trecut cu ajutorul lui Dumnezeu. Era convinsă. Aprindea candela de sărbători și se ruga. Ea știe cum și pentru ce. Mai ales când era tata pe șantier perioade lungi de timp. Poate mă duc la o biserică...În alt cartier, unde nu mă cunoaște nimeni. Nici preotul. Așa, să văd atmosfera, mai întâi...\". După ce a privit ceasul, s-a asigurat temeinic și a trecut peste două benzi de circulație, în mare viteză, pentru a putea vira la dreapta în intersecția ce urma la mai puțin de 50 de metri. Nu a băgat în seamă claxoanele ce l-au însoțit pe timpul manevrei odată cu înjurăturile șoferilor ce le-au acționat. Cu privirea în oglinzi la fiecare cinci secunde, s-a convins că nu este urmărit. \"Păi, dacă sunt cu ochii pe telefon, e foarte posibil să fie și pe mașină. Lasă că vă pierd eu imediat, amatorilor!\" Pentru un plus de siguranță, a intrat pe o stradă laterală și a întors, după nici trei sute de metri, în curtea unui depozit de materiale de construcții. A ieșit în viteză și s-a întors pe același traseu, după care a virat lateral-stânga și a condus atent până la sediul unei școli de șoferi. Din clădire l-a vazut și l-a întâmpinat un bărbat cu vreo zece ani mai vârstnic, bine îmbrăcat, chiar cu gust: - Să trăiți! Rar mai veniți pe la noi, șefu... - Da, salut! Unde stăm de vorba între patru ochi? l-a întrerupt Fănel fără să-l priveasca. Scotocea cu privirea tot ce se putea vedea din locul acela. - E pustiu. Sunt singur. Haideți în biroul nostru, șefu, l-a poftit omul ce-l privea contrariat: \"I s-au înecat oarece corăbii, nu e-n apele lui...\". - Unde-i Nae, nea Ilie? - Are doi elevi noi și a plecat cu... - Bine, fii atent aici. Tot ce spun e de mare taină. E clar? - Asta-i bună! Când am deschis eu gura? a întrebat Ilie mirat, chiar ofensat. - Cum stăm cu evidențele contabile. E ceva neînregistrat? - Suntem la fix cu toate. - Suntem cu plățile la zi? Taxe, bănci, împrumuturi, salarii, servicii și orice altceva? Unde e contabila? - Nu avem restanțe nici de cinci bani. Așa ne știți dumneavoastră, șefu, pe noi? Contabila e pe la finanțe cu niște situații trimestriale, a răspuns nea Ilie cu siguranță, dar și cu un pic de teama izvorâtă din întrebările ce veneau ca \"la foc automat\", după cum gândea el. - ...Nea Ilie, stai de vorbă cu Nae. Să nu dea dracu să vă audă cineva! l-a avertizat Fănel plimbându-și semnificativ ochii prin încăpere. Eu sunt în verificări. Nu te uita așa la mine. Periodic se fac astea la noi. Ai uitat?! E posibil să vină careva și aici să... - Nu ați zis, șefu, că în afacerea asta nu știe nimeni... - Nu știe, nea Ilie...Dar, poți să fii sigur vreodată? Ascultă cu atenție la mine. Unu: doar voi doi știți. Ați vorbit, pușcăria vă așteaptă! Și eu cunosc mai multe despre voi decât se poate afla la cercetări. Să nu uiți treaba asta!...Doi: am să vând partea mea. Dacă tu sau Nae sunteți amatori, e foarte bine. Dacă nu, îmi găsești un client serios. Aveți o săptămână la dispoziție, începând cu azi..., a precizat Fănel aproape șoptit. Ultima frază s-a pierdut în liniștea apăsătoare a încăperii, accentuând tristețea evidentă în vocea și pe chipul său. A ieșit cu maxilarele încordate, fără să mai privească înapoi... Anca a ieșit din spital cu fața îmbujorată încă și se abținea cu greu să nu râdă. Dar zâmbea. Și zâmbea frumos! Uimirea întipărită pe chipul doctorului Dobrescu în acel moment de rămas bun, nu-i dădea pace. \"Stătea ca un copil care a văzut, pentru o clipă, zâna preferată! Mi-a răspuns? Nu, nu a zis la revedere...Ha, ha! Nu se aștepta la gestul meu. Dar, nici eu nu am gândit că-l pot face. A fost instantaneu. A plecat așa, din mine, din adâncul ființei mele. Ei, nu-mi pare rău, dar să nu-și facă el iluzii. Nu vreau să-l rănesc ori să-i provoc vreo suferință. Sub nicio formă...Oare nu depășesc eu niște limite? O, nu!...Nu cred că sunt îndrăgostită. Îmi face plăcere să-l văd, să lucrez cu el. Mă simt bine și când trăncănim la o cafea...Hm! Atenție, Anca, vezi ce faci, că te spun polițistului...!\". Tot drumul până acasă s-a simțit ușoară ca un fulg. Toată lumea era a ei. Nu vedea nimic pe străzi ori în mijloacele de transport în comun care să o deranjeze. Și ce aglomerație era! Contrar obiceiului, se dezbrăca trecând dintr-o cameră în alta și lăsa în fiecare câte ceva din îmbrăcăminte, în neorânduială totală. Dorea să facă duș și apoi să doarmă. Era obosită. Dar o oboseală suportabilă, chiar plăcută. Când era complet goală, a trecut în baie și s-a văzut în oglinda mare cât ușa. S-a oprit zâmbindu-și cu grație și a urmărit liniile corpului frumos cu privirea. După câteva momente, a mers cu vârful degetelor pe aceleași linii. S-a răsucit încet spre stânga, apoi spre dreapta. Nicio cută, nicio urmă a depunerilor de grăsime. S-a oprit la sâni, i-a săltat ușor, i-a palpat și le-a zâmbit mulțumită. A aranjat câteva bucle răzlețe, și-a scuturat capul și cu ambele brațe a desfăcut și acoperit gâtul și umerii cu părul bogat, bine întreținut. \"Încă sunt frumoasă! Și sexi! Aș putea merge la un concurs de frumusețe...M-ar strânge Fănel de gât! Ha, ha, ha! Ce mutră ar face să-i spun treaba asta!...Oare e gelos? Nu s-a manifestat până acum. Dar nici ocazie n-a avut...Uf! Hai la o țigară și pe urma la duș...!\". A îmbrăcat din mers un halat ușor și a intrat în bucătărie. A pus apă pentru cafea și a mers la frigider. Pe ușa acestuia, sub o lalea elegantă fixată cu magnet, o coală de hârtie. \" O, iubitul meu soț îmi lasă scrisori de dragoste!\". A renunțat la suc și a citit: \"Draga mea, iartă-mă că nu am dat telefon. E o problemă nasoală, am să-ți spun eu, cu toate telefoanele. Fă tot posibilul ca vineri să nu pici de serviciu în schimbul doi și trei. Am mare nevoie de tine. Mergem la restaurant. Ne întâlnim cu alte persoane. E vorba de o onomastică. Încerc să vin și azi cât mai repede ca să-ți dau detalii. Odihnește-te! Te sărut, Fănel\". Anca a rămas năucită, intrigată, cu foaia în mână. Nu înțelegea prea bine mesajul. Fănel nu mai procedase în acest fel vreodată. Toata bucuria ce o însoțise în acea dimineață, s-a risipit, transformându-se într-o suită de întrebări fără răspuns. A recitit mai atentă, a ridicat din umeri și a căutat telefonul. A renunțat imediat. \"A scris că e ceva cu telefoanele...\". A lăsat hârtia pe masă și a plecat la baie. Stropii de apă călduță curgeau ca într-o mângâiere pe umerii ei frumoși. A încercat să schimbe șirul gândurilor, să se lase în voia plăcerii ce o cuprindea de fiecare dată la duș. Nu a reușit. \"...Am mare nevoie de tine...Ce vrea să spună cu aceste cuvinte? Un anume ceva nu este în regulă. Până acum nu a avut nevoie de mine? Nu i-am fost alături întotdeauna? Am fost un străin? De ce acum e nevoit să mă roage?...Trebuie să mă calmez. Trebuie să-l ascult mai întâi, nu să-mi fac gânduri aiurea...Răstălmăcesc toate cuvintele și nu e bine...Of! Mâine după amiază este tura mea...Trebuie să mă gândesc cum să fac să fie bine\". Anca nu a mai zăbovit în fața oglinzii ca de obicei. Și-a uscat părul grăbită și s-a îmbrăcat sumar, într-o fustiță și tricou. Deja luase o hotărâre... - Alo! Sunt Anca... ...ooo! Ce repede m-ați recunoscut! ...da, da, fără probleme... ...am o mare rugăminte la dumneavoastră, domn’ doctor... ...da, cum să spun...am nevoie să fiu liberă mâine... ...da, da, toată ziua, vă rog! ...schimbul doi, după planificare, da... ...da, vin eu sâmbătă în locul... ...sigur, mulțumesc mult! ...mulțumesc, rămân datoare... ...o zi bună și dumneavoastră, la revedere! Ceva mai liniștită, a format alt număr și s-a aruncat cu telefonul în mână pe un fotoliu, încercând să se relaxeze. - Hei, ce faci? ...mi-a trecut somnul. Am o problemă... ...hai măi, lasă...vii la mine, sau... ...bine, dar trebuie să vorbim între patru ochi... ...gata, în cinci minute ajung, pa! Gaby a întâmpinat-o cu brațele deschise și i-a reproșat în glumă: - Dacă nu aveai \"o problemă\", nu veneai, iubito! Vezi cum ești? - Hai tu, lasă-mă că nu sunt într-o dispoziție prea bună. Unde putem vorbi să nu... - Sălu mâna...! a răsărit ghiduș Dănuț. Ne-am jucat cu nenea...! - Fugi de aici în camera voastră! Nu v-am spus să nu mă deranjați, răilor? a intervenit Gaby și l-a împins cu blândețe pe ușă în timp ce Anca făcea semne să-l lase. - Cu care nenea, draga mea? Ce a vrut piticul să spună? - Uite, cu soțul tău... - Cum? Cu Fănel? Cu ce ocazie? Unde...? Anca era cu adevărat mirată și curioasă. Parcă uitase de ce venise la prietena ei și a insistat să-i povesteasca totul. Iar Gaby, deși era la rândul ei nerăbdătoare să afle care-i \"problema\" Ancăi, a trebuit să-i facă pe plac. Cu lux de amănunte, a relatat cum s-a desfășurat întâlnirea întâmplătoare cu Fănel. Anca a ascultat fără să o întrerupă. Nu-i venea să creadă că Fănel a purtat băiatul pe umeri. Nu l-a văzut niciodată în așa postură și nici nu-l putea imagina cu un micuț în brațe...\"De când îndrăgește el copiii? Ce naiba se întâmplă? Să aibă legătură cu biletul?\". Aceste noi întrebări fără răspuns i-au amintit motivul vizitei și, oarecum speriată și jenată, a scos hârtia mototolită din buzunarul bluzei. Degetele au început să-i tremure în timp ce încerca să netezească coala. Gaby o privea în tăcere. Observase schimbarea bruscă pe chipul Ancăi. Devenise atât de palidă încât s-a îngrijorat și a întrebat-o: - Fată, tu te simți bine? - Da, aproximativ...Citește! i-a răspuns ea întinzându-i hârtia... \"Am întins coarda prea mult, oare? Hm! A rămas atât de surprins de răspunsul meu, că nu a scos o vorbă...De răspuns ori de plecarea mea intempestivă? De fapt, cam amândouă au fost jignitoare pentru el, marele patron, unul din grangurii capitalei...Mă poate concedia din motivul ăsta? E foarte posibil. Unde naiba să-mi găsesc repede un loc de muncă? Și când mă gândesc pentru cine va fi să am eu necazul ăsta, îmi vine să...\"... Ciocnindu-se cu cineva, Mariana a ridicat speriată ochii. Era aproape de intrarea în sala mare a restaurantului. Măcinată de gândurile legate de discuția cu \"șeful cel mare\", mergea supărată, cu ochii în jos, fără să vadă pe nimeni. - Ce ai? Nu mai vezi pe unde mergi? s-a rățoit șeful de sală la ea. - Ei! Văd dar nu eram atentă... - Cum a fost? De ce ești așa tulburată? - Ascultă! Dumneata știai de ce mă cheamă? El s-a uitat atent în toate părțile, a prins-o de încheietura mâinii și i-a spus aproape poruncitor: - În separeul 4 nu este nimeni. Vino peste cinci minute acolo să discutăm. Să nu știe nici cerul, nici pământul... - Da...bine, a îngăimat Mariana cu voce stinsă, speriată și a intrat în sală. L-a căutat cu privirea pe ospătarul care o înlocuise. L-a rugat să mai rămână o jumătate de oră. - Știe șeful de treaba asta, nu-ți fă probleme, a adăugat ea la întrebarea mută din ochii lui și a plecat grăbită la grupul sanitar. S-a spălat pe ochi, s-a șters și s-a uitat în oglindă. Era atât de albă ca s-a speriat. \"Ce să fac, să-mi dau palme? Deci, patronul se ocupă de treburi murdare. Pe care, după cum înțeleg, le face cu ajutorul nostru...De la noi știe tot. Să mă înșel? Ar fi bine. Dar despre Fănel, de unde și ce anume știe? De ce este interesat, oare? Și nea Vasile, ce hram poartă? Uf, au trecut cinci minute!\", a exclamat în gând și s-a grabit către sală. Până la separeu a salutat câteva persoane, a îndreptat o față de masă și a așezat câteva scaune, ca să nu atragă atenția. Nea Vasile, șeful de sală, o aștepta. - Stai jos, a îndemnat-o el arătându-i cu privirea scaunul. - Aș vrea să... - Vorbesc eu, tu ascultă! a întrerupt-o el cu vorba și privirea. Te-a chemat să-i spui ce hram poartă polițistul. Ai dat din tine ceva? - Eu nu, nea Vasile! Ce să știu eu despre omul ăsta? - Și dacă știai, vorbeai? - În niciun caz. Drept cine mă iei? - Nu-l cunosc pe polițistul tău. Nu sunt prietenul lui. Patronul e beton în relații cu oameni de sus. Pentru că nu este curat! a șoptit nea Vasile cu obidă. - Dacă se știe că nu este, de ce nu..., a încercat Mariana să afle, trecând peste expresia „polițistul tău” pe care nu a agreat-o. - Pentru că au nevoie de el. Și Poliția și alții...Oameni de afaceri cu mafia lor împuțită! E un vândut și trebuie să vândă pe alții. E clar? Mariana înlemnise. Ceea ce afla și felul în care-i vorbea șeful de sală, cel puțin de moment, au redus-o la tăcere. Simțea o teamă nelămurită în suflet și se ghemuise toată în scaun. Îl privea pe nea Vasile cu ochi mari, speriată. Iar el a continuat să vorbească șoptit, dar clar și apăsat. Se mai liniștise puțin. - Cei care au vorbit, după un timp, au fost dați afară de aici. De aia te-am prevenit, nu de altceva. - Dar eu...de ce pe mine..., a încercat ea să se lămurească. - De când ai venit și până azi, tu nu ai făcut prostii. Ai fost cuminte și cinstită. Mai rar am văzut fete de vârsta ta așa serioase la un restaurant...Am aflat că nu ai tată...Dacă te dă afară, unde te duci? - ...Nu știu, nu am unde, de moment...Voi vedea, dar crezi că asta mă așteaptă? - Dacă nu ai vorbit, nu are motive. - Nu înțeleg. Cum vine asta? - După ce se folosește de om, îl concediază la puțin timp. Găsește el nod în papură. Merge după deviza că dacă a turnat pe un oarecare, îl trădează și pe el! Înțelegi? Nu-i e teamă. E maestru în șantaj, la o adică...Nu pricepi! Nea Vasile se uita în ochii ei foarte atent și ea-l privea plină de nedumerire. Chiar nu înțelesese mare lucru. I se părea totul ciudat și încâlcit. - ...Ce poate turna un ospătar? a întrebat ea după o pauză prelungită. - Multe. Aici vin oameni de afaceri. E un local retras și nu sunt văzuți de toată lumea...Vorbesc. Fac planuri. Pronunță nume de politicieni pe care-i sprijină cu banii lor. Și pe care-i trag de c...e, scuza-mă, când nu le fac jocul. Nu te uita ca proasta-n târg la mine! - Încerc să înțeleg...Dar polițistul nu... - Da! Dar dacă patronul este interesat, înseamnă că cineva i-a dat ordin. Cum i-am spus că a omul a rezervat un... - De la dumneata știa! De ce i-ai spus? a sărit Mariana ca arsă. - Sunt obligat să-i comunic. Ãsta-mi e serviciul. Am și eu îndatoririle mele...Dar nu vând oameni, a răspuns nea Vasile în doi peri. Chiar dacă aud și văd multe aici, a continuat el ridicându-se. Hai, vezi-ți de treabă și încearcă să uiți! Mariana a ieșit buimăcită, cu senzația că duce o povară prea grea pentru umerii ei. A încercat să facă anumite legături între momente, gesturi și expresii la care participase cândva ori doar le observase. Și-a amintit de scena cu telefonul. Lângă draperia trasă, a rămas intenționat câteva secunde. A auzit destul de bine că el a cerut o întâlnire și a înțeles că cealaltă persoană punea condiții. \"De ce oare nu era de acord să vină cu soția? Ce are de ascuns?...Da, după cum se adresa acelei persoane, în mod sigur era un șef...Adică un polițist cu funcție mai mare...Iar patronul vrea să știe ce vor discuta ei aici! Și eu ce să fac? Cred ca va trebui să-l avertizez. Pe naiba! Nu am număr de telefon, nu am adresă...\". Comenzile și doleanțele clienților au scos-o, puțin câte puțin, din starea de zăpăceală și neliniște ce pusese stăpânire pe ea. A început să se miște ca de obicei: vioaie și grațioasă, cu zâmbetul profesional pe buze și excesiv de amabilă...