În căutarea efemerei clipe

Monica era în culmea fericirii. Privea lumea de sus cu ochii plini de curiozitate, amețită parcă de mulțimea care o observa și-i zâmbea prietenește. După foarte puțin timp, a strigat la frățiorul său: - Ești așa de mic. Mai mic decât mine, uiteeeee! Mami, este mai mic Dănuț... - Da, mami, dar el merge singur, pe jos. - Și eu pot, mami. Dar mai stau că-mi placeeeee... - Îl obosești pe nenea Fănel, Mona. - Nu, că nenea e maaaare. Nu oboseșteeee! Cezar asculta zâmbind. Era mulțumit. Pe neașteptate, l-a apucat pe Dănuț de subțiori și la așezat pe umerii săi. Gaby a urmărit surprinsă și plină de curiozitate mișcarea, așteptând reacțiile copiilor. O așteptare pe parcursul a cinci-șase pași, doar... - Eu sunt mai male ca tine, vezi? a izbucnit plin de importanță, Dănuț. Mona l-a privit atentă, a încercat să spună ceva și imediat a renunțat, întorcându-și privirea cu ciudă. - Tati al meu e mai male ca nenea al tău. Vlei să te uiți? Și pentru că Mona nu a întors capul, și-a ridicat bărbia supărat și nu a mai privit-o. Dar nici nu a mai vorbit până la mașină. Fănel a insistat să stea el cu copiii pe canapeaua din spate, spre surprinderea părinților acestora. Nu le venea să creadă că el poate fi atât de apropiat de \"piticii\" familiei, chiar dacă se mai întâlniseră când aceștia erau și mai micuți. Nu se jucase cu ei nici în timpul vizitelor reciproce. - Vreți să vă spun ceva să râdeți, i-a întrebat el privindu-i atent și zâmbindu-le larg, în timp ce mașina se apropia de Cotroceni. - Da, da, spune glume ca să lâdem, s-a învoit pe dată Dănuț, în timp ce Monica a clătinat capul neîncrezătoare. - Nu știu multe. Mi le-a spus Anca, soția mea...O mai țineți minte? - Da, da, da! au strigat amândoi deodată. Și ea se joacă cu noi, a continuat Dănuț. - Uite! A fost odată un doctor care a operat un om la cap. A ieșit tare obosit din sala de operație și Anca l-a întrebat: \"Ce s-a întâmplat de sunteți atât de contrariat si transpirat?\". Doctorul a privit-o cu tristețe și i-a răspuns: \"Am avut o operație foarte grea. Bolnavului, polițist la circulație, nu-i mai funcționa normal capul. Și i-am deschis calota craniană\"...Fănel arăta, pe capul lui, cum operase doctorul și copiii îl urmăreau fără să clipească, cu gurile ușor întredeschise. ”Nu mi-a venit să cred ce am văzut acolo!\". Anca l-a privit contrariată și l-a întrebat: \"Dar ce ați văzut acolo, doctore, de v-a marcat așa mult?\" El a răspuns în șoaptă, parcă temându-se să nu-l audă cineva: \"Nimic! Tot capul era gol. Doar un fir de ață trecea de la un perete la altul. Și am stat vreo trei ceasuri să gândesc ce am de făcut...\". Anca l-a privit mută de uimire și l-a întrebat cu teamă în voce: \"Și ce ați făcut până la urmă?\". Doctorul a privit, uite așa, în stânga și în dreapta, ca să se asigure că nu-l aude nimeni și a raspuns tot în șoaptă: \"Am hotărât sa tai ața! Și am tăiat-o, dragă! Ce crezi că s-a întâmplat?\". \"Ce s-a întâmplat, doctore?!\". Făcând ochii mari, uite asa, și Fănel reușea în acest timp o mimică foarte expresiva, doctorul a clătinat capul de la stânga la dreapta și a răspuns oftând: \"I-au căzut urechile!\". Copiii îl priveau cu teamă și neîncredere pe Fănel în timpul povestirii, apoi au izbucnit în râs în același timp cu părinții lor, care ascultaseră atenți, privindu-l din când în când pe povestitor prin oglinda retrovizoare. - Fain de tot Fănele, a intervenit Cezar când exclamațiile și râsul au încetat, Tu ai fost cumva pe masa de operație? - Nu, dragii mei! Nu eram eu. Mă mutasem de la circulație... - Mai spune să lâdem, l-a îndemnat Dănuț. - Gata copii! Uite că am ajuns. Vă mai povestește nenea când vine pe la noi, i-a liniștit Gaby. Nu urci să bei o palincă și să mănânci ceva cu noi, Fănele? - Da, urcăm cu toții, a intervenit Cezar. Facem o tablă, remi... - Mulțumesc mult, mii de scuze, dar nu pot rămâne acum. Am avut o zi grea. Sunt prea obosit... - Ei, nu se poate acum, se poate în altă seară. Gaby, urcă tu cu copiii până parchez mașina și mai schimb o vorbă cu omul. Mă întorc repede, da? - Bine, bine...Copii, cum spuneți, ia să vă aud? - Paaa, noapte bunăăăă, a zis Monica aplecându-se grațios, cu degețelele la buze... - Pa-pa și pulicii să te sălute, s-a avântat și Dănuț, după care au alergat imediat pe scări. - La revedere, Fănel! Mi-a facut plăcere întâlnirea, și-a luat și Gaby rămas bun, privindu-l cu sinceră simpatie. - Vă mulțumesc mult! Chiar a fost foarte frumos, a apreciat Fănel. Pe curând! Cezar a parcat din trei mișcări și s-a apropiat de Fănel în timp ce acționa sistemul de blocare a ușilor mașinii. L-a bătut pe umăr prietenește și l-a întrebat: - Chiar nu vrei să urci? Ai fost grozav, dar...te simt abătut, amice. Nu ești în apele tale... - Nu prea sunt, adevărat, a răspuns Fănel privind în pământ. Când sunt singur noaptea, nu am chef de nimic. Mă omoară singurătatea... - Ei, lasă. Nu te-ai obișnuit de patru-cinci ani încoace? - Prea multe gărzi pe timp de noapte... - Păi de! Dacă pleacă lumea să muncească în străinătate... Nu au plecat asistente și de la spitalul ăsta? - Ba da, au plecat câteva și sunt posturile încă vacante. Nu se înghesuie nimeni...Dacă nu le măresc salariile! E posibil ca nici sporurile de noapte să nu se mai plătească, a confirmat Fănel, făcând un gest de lehamite cu mâna. Tu, tot cu mina ta, cu naveta? - Da, tot așa, dar nu mă plâng. Am salariu bun și compensează, știi tu. Mai țin și evidențele contabile la câțiva privatizați...Da, am autorizație, a precizat Cezar, observând întrebarea mută din ochii lui Fănel… Aș vrea să te întreb ceva, dacă nu te superi, a continuat el privindu-l direct si zâmbindu-i ștrengărește: - De ce să mă supăr? Te ascult. - Acum vreo două săptămâni, când am venit acasă, te-am văzut cu o brunetă faină... - Ei, cine mai știe... - Hai, hai! La restaurantul \"T...\"! - Aha, da, îmi amintesc...Nu e ce crezi... - Nu cred nimic...deocamdată. Sper că nu e ceva serios, a încercat Cezar, destul de jenat, să continue discuția. Știi, lumea vede, vorbește fără să priceapă ce vede și... - Nu, amice! Nu e o problemă. Am să-ti povestesc cu altă ocazie...De fapt, ea este ospătară acolo. Întâmplarea a făcut să ieșim împreună din local, a încercat Fănel o explicație fără prea multă convingere. Am schimbat câteva cuvinte așa, de complezență...Dar, e târziu. Hai la culcare! - Bine amice, te cred. Așa rămâne, nu te supăra. Noapte bună! - Noapte bună, prietene! Fănel a plecat, cu capul în pământ, fără să mai privească înapoi. Intrat în casă, a mers direct la frigider. A scos o sticlă cu vin și a căutat țigări cu gesturi ce vădeau enervarea. Mâinile-i tremurau. \"Cum de m-a văzut, domnule? Oricum, e ceva timp. Nu i-a spus Ancăi. Nici Gaby nu știe. Aiurita ar fi fugit imediat să-i dea raportul! Nu și-a dat drumul la gură, băiatul ăsta...\". - Dacă nu-ți ții gura, poți avea necazuri. Vezi că alții au dat din ei și nu mai sunt aici...Clienții nu-i apără la o adică. Du-te că te așteaptă la birou și... - Stai că nu înțeleg...Te rog, spune-mi despre ce e vorba, l-a întrerupt Mariana pe șeful de sală ce-i vorbea șoptit, dar o privea foarte încordat și parcă amenințător. - Măi, tu ești matură și ai facultate. Te orientezi acolo. Nu te-a mai chemat la birou, între patru ochi, până acum?! - Nu, niciodată...La angajare și... - Lasă aia. Ai doi ani aici și nu te-a tras de limbă? a insistat el, privind-o neîncrezător. - Nu, despre ce trebuia să... - Nu știu. Gata, du-te! Mariana a cuprins cu privirea toate mesele ce le avea în primire. Nu erau probleme, dar a observat că șeful de sală numise un coleg care se afla deja gata să onoreze comenzile. \"Ei bine, asta înseamnă că nu mă întorc prea repede. Un înlocuitor atât de urgent adus...înseamnă multe. Deci, șeful nu este omul patronului, precum eram convinsă. Altfel, nu mă punea în gardă. Să-mi țin gura! Despre el să nu vorbesc, oare? Despre colegii mei? Oricum, nu știu aproape nimic despre nimeni...Treaba lor ce fac, nu mă interesează. Eu nu am reclamații, nu am pierderi de inventar, nu umflu prețurile. Am lipsit vreodată? Nu și nici nu am întârziat...De ce naiba să mă cheme? Fii calmă, Mariana! Este și el un om ca și tine. Are bani și atât. Nimic în plus\". Mult mai liniștită, Mariana s-a examinat în oglinda mare din holul de trecere către birouri și a bătut la ușa patronului tocmai când și-a amintit că acestuia-i place ca întreg personalul să i se adreseze cu expresia \"domnule director\". \"De ce oare? A, da! Mai e patron la vreo doua sau trei firme sau acționar principal, se spune. Înseamnă că pe acolo așa i se zice\"... - Da, intră! - Bună ziua, domnule director! a rostit Mariana până să închidă ușa, privindu-l în față pe omul ce ridicase capul odată cu mâna în care ținea un pix, parcă doritor să arate cât de ocupat era cu maldărul de hârtii ce le avea în mare neorânduială pe biroul elegant. - Bună ziua, poftim mai aproape! a răspuns el ridicându-se cu încetineală. Ia loc, te rog! - Mariana s-a așezat pe unul din scaunele ergonomice aflate în fața biroului, urmărită de privirea aparent indiferentă a patronului. Dacă era mai atentă, poate observa cât de subtil a examinat-o el, mai ales când și-a pus picior peste picior cu mișcări elegante. Ea era preocupată să-și tragă fusta destul de scurtă și să stăpânească libertatea de mișcare a scaunului... - Deci, dumneata ești Mariana Iordache... - Da, domnule director. - Uite cât de repede trece timpul! Sunt deja doi ani. Te-ai ținut de cuvânt. Nu ai plecat... - Așa am promis. Când va fi să plec, vă anunț cu două luni înainte. - O cafeluță, o țigară? - Nu, mulțumesc! Nu fumez și cafeaua de dimineață mi-am băut-o. - Bine, bine, eu voi fuma...Mă scuzi... - Va rog, domnule director! A privit-o mai atent după ce și-a aprins țigara și a tras două fumuri pe care le-a eliberat în rotocoale ce se lărgeau prin încăpere pe măsură ce se depărtau. Mariana nu se uita la el. Era cu ochii îndreptați spre vârful picioarelor, dar simțea ori intuia toate mișcările și privirile lui. Număra în gând, meditând: ”...Unu, doi, trei…măgarul ăsta vrea să mă impresioneze, dar nu știe cum s-o facă...patru, cinci, șase...nu trebuie să-l întreb de ce m-a chemat...unu, doi, trei, patru...cu tăcerea asta dovedește cât de mitocan este...”. - Noi nu am stat de vorbă niciodată. - Cu permisiunea dumneavoastră, domnule director, vă amintesc că am discutat aici, în acest birou, despre pretențiile și... - A, la angajare. Las-o pe aia...În rest, așa...să-mi spui cum te-ai acomodat, cum îți merge... - Nu am avut probleme și nu-mi permiteam să vă deranjez, domnule director. - Mda, așa să fie... Au mai trecut două minute. Se priveau pe ascuns, fiecare încercând să intuiască ce gândește celălalt. Când țigara a ajuns dincolo de jumătate, a stins-o cu gesturi care l-au trădat. Era nervos. Nu știa cum să înceapă discuția... - Doamnă...scuze! Domnișoară Iordache, nu ai nimic, deci, de reclamat... - Nu, domnule director. Absolut nimic. - Mă bucur. Eu te apreciez foarte mult. Ești o salariată corectă, liniștită. Am auzit numai vorbe bune despre dumneata. Ești aglomerată la mesele repartizate? - Nu întotdeauna. Știți cum este. De regulă, la final de săptămâna și în zile de sărbători... - Da, ai dreptate. La separeuri...ai trei parcă, nu? - Da, am trei. Se cam ocupă mesele aici... - E bine, e foarte bine. Lume bună? - Obișnuită. Nu fac diferența. Banii nu au miros! - Hm! Înțeleg ce vrei să spui. Câștigi mai bine de la separeu? - Domnule director, oamenii sunt la fel. Și atențiile sunt pe același calapod. Iar eu servesc la toate mesele în aceeași manieră și cu respect egal... - Ei, mă gândeam că acolo mai vin și oameni de afaceri, magistrați, polițiști. Nu se comportă ca mulțimea din sală, iar la nota de plată sunt mai amabili, darnici... - Domnule director, sunt și ei tot oameni. Uneori, chiar mai zgârciți, dacă vreți să știți! - Da? Nu aș fi crezut...De ce caută ei să fie mai izolați oare? Ce discută la masă? - De ale lor, domnule director. Ca toată lumea, spun bancuri, râd, vorbesc despre fotbal, înjură... - Fac și politică? - Domnule director...nu-mi amintesc să fi auzit. Nu știu. Eu nu stau în separeu. Eu alerg de la o masă la alta. În plus, este ceva obișnuit, toată lumea face politică la noi în țară. - Da, da, știu și eu cum e...Dar, așa, când servești acolo, nu auzi ce vorbesc? - Când intru eu, cam toți tac. Mănâncă, beau, fumează... - La tine nu se uită? - Asta nu mă interesează, domnule director. Nu bag în seamă. - Parcă...cred că nu mă înșel, ești prietenă cu un polițist? Mariana nu avea timp să gândească. Întrebările veneau rapid. Intuia un ceva, dar nu coincidea cu ce lăsase șeful de sală a se înțelege. La ultima, a ezitat puțin. S-a enervat când a simțit că roșește... - Nu mai mult sau mai puțin decât cu alții pe care-i servesc. - Da, da, foarte bine, felicitări? El vine singur ori cu alții? - Numai singur a fost de trei-patru ori, domnule... - Am înțeles că a rezervat o masă...Cu cine ori pentru cine? - Sărbătoare de familie, domnule. Nu cunosc alte amănunte. Și v-aș ruga să mă înlocuiți mâine seară de la acele mese. E de dorit să-l servească altcineva... - Dar, de ce? Ce ți-a venit să gândești așa? - Ca să nu fiu nevoită a trage cu urechea, domnule! a replicat Mariana și s-a ridicat dintr-o mișcare, dreaptă, privindu-l de sus pe omul ce părea că intră cu totul în scaunul său comod, înghițind în sec... - Cu înghițituri mici și rare, fetelor! Cafeaua este mai gustoasă și efectul reconfortant este mult mai evident, susținea sfătos doctorul Dobrescu. - Da, adevărat, dar trebuie să ai timp pentru asta și bună dispoziție. Eu mă grăbesc să-mi duc copii la cămin, a intervenit Rodica, una din cele trei asistente prezente în cabinet. Noaptea asta a fost al naibii de lungă și de obositoare... - Din cauza asta o bei din picioare? Hai, du-te, nu mai este nimic de făcut, a încercat să o liniștească medicul. Rezolvăm noi aici dacă mai este ceva de rezolvat. A venit schimbul deja. - Nu am copii, dar parcă și eu aș pleca. Oricum, nu-l mai prind pe Fănel acasă...A plecat deja la serviciu, a oftat Anca privindu-și ceasul. Și nici telefon nu i-am dat... - Vă întâlniți când vine, doamnă dragă! Îl întâmpini cu mâncarea gata, cu o cafeluță bună și ai timp să te odihnești și dumneata până atunci, a calmat-o doctorul, zâmbind șăgalnic. - El bea numai cafea fără cofeină. - Cum adică? Ce cafea nu are cofeină? Nu se poate, s-a arătat neîncrezătoare, Rodica. - Poate că are, răspunse Anca, dar fiind în amestec cu extras de iarbă ori ciupercă, e considerată ca fiind cea mai bună. Se spune că este o minune în tratamentele naturiste... - Ei, lasă-mă! a exclamat Rodica foarte contrariată. Cum naiba se face asta, din iarbă? - Nu cunosc amănunte, dar se spune că este \"planta tinereții\". Prin Asia, mai ales în China, se folosește de mii de ani... - Cred că am auzit și eu de asta, a intervenit doctorul Dobrescu. Se pare că este un foarte bun detoxifiant, stabilizator al tensiunii sanguine și purificator al sângelui. Dacă îmi amintesc corect, am citit undeva că protejează bine ficatul și se recomandă ca tonic general. - Așa o fi dacă se povestește. Nu am treabă cu ea, a zis Rodica în timp ce-și lua geanta din cuier. Eu am plecat, domnule doctor, la revedere fetelor, ne vedem mâine! Foarte curând, s-a ridicat și cealaltă asistentă, în timp ce Anca tot mai avea, ori se făcea că are, câte ceva de scris într-un registru. Se gândea la cele întâmplate după operație și nu știa cum să procedeze acum, cum să discute și să se comporte în relația de serviciu. A roșit numai amintindu-și scena din fața oglinzii și simțind că acum o privește în timp ce-și bea cafeaua. Atunci, în acea împrejurare, a rămas ca paralizată. Nu se aștepta și nu a știut cum să reacționeze. I-a simțit buzele fierbinți acoperindu-i gura, dar nu a răspuns sărutului. A ridicat brațele și le-a proptit, așa ude cum erau, pe pieptul lui, cu intenția de a-l împinge, dar nu a putut s-o facă. A rămas înlemnită. După câteva secunde, ori poate doar fracțiuni, a eliberat-o și a privit-o în ochi-i mari de surpriză și uimire. L-a privit și ea, fără să clipească, fără să vorbească. El a ridicat o mână și a prins-o ușor, ca într-o mângâiere, după ceafă, și-a apropiat fața cu încetinitorul de a ei, privindu-i ochii fără contenire. Ea a ridicat ușor bărbia, cu buzele întredeschise și tremurânde și a închis ochii în timp ce, fără să realizeze, se ridica pe vârfuri. Buzele lor s-au atins ca într-o adiere. Mâinile ei au coborât cu încetineală de pe piept și au trecut pe sub brațele lui, cuprinzându-l cu palmele pe sub omoplați într-o strânsoare din ce în ce mai puternică. Sărutul a fost lung și apăsat. Anca nu gândea în acel moment. Strângea pleoapele și frământa cu degetele omoplații ce păreau a fi imenși, lăsându-și buzele să fie zdrobite și supte. Deodată s-a blocat. Palmele au slăbit strânsoarea și au revenit pe pieptul lui, oprindu-i apropierea, în timp ce și-a lăsat capul pe spate pentru a întrerupe sărutul ce o năucise. Un singur gând a avut, dar suficient să o dezmeticească: \"Așa de fierbinte ai fost, Fănel, la începuturi! Apoi, în timp, nu a...Au, Doamne! Nu Fănel mă sărută aici! Ce fac?\". Brusc, a deschis ochii și l-a privit. Într-o fracțiune de secundă s-a eliberat complet din îmbrățișarea lui, împingându-l cu forță și retrăgându-se până a atins chiuveta cu spatele. Îl privea speriată și furioasă pe Viorel. El tăcea, vădit tulburat și o examina nelămurit. A simțit-o atât de aproape, i-a gustat fericit raspunsul la sărut și acum...\"Ce se întâmplă cu ea? Nu am bruscat-o, nu am mușcat-o, nu i-am vorbit...Oare nu i-a plăcut? I-am produs repulsie așa, deodată?\". - De ce ați făcut asta, doctore? a venit întrebarea ei intr-un țipăt sugrumat de amestecul emoției, indignării, plăcerii și al rușinii. Mâinile-i tremurau vizibil în timp ce-și aranja halatul. Doar ochii exprimau încă dorință, amestecată cu teamă. - Nu am vrut...nu știu cum s-a întâmplat... Cum să-ți explic? Nici eu nu știu. Așa am simțit...Iartă-mă, Anca! - Nu, nu pot să vă iert, dar nu asta-i problema. Vă rog mult, să nu se mai întâmple... - Da, desigur! Te înțeleg și promit. Dar, nu trebuie să mă urăști. - Nu, nu vă dușmănesc. - Spune-mi pe nume, atunci...Hai să uităm ce s-a întâmplat și să rămânem prieteni. - Mi-e teamă. - Cum să-ți fie teamă? Te respect atât de mult și, adevărat, te prețuiesc la fel de mult... - Tocmai prețuirea asta poate aduce necazuri. Mi-e teamă și de mine, recunosc. Viorel a simțit un fior rece în tot trupul. \"Deci, nu-i sunt indiferent! Să fie conștientă de faptul că o iubesc cu adevărat? Dar...cum să-i spun, mai ales acum?”… - Anca, doresc să știi... - Nu, nu vreau să știu nimic acum și...am plecat în secție. Nu mai este nevoie de mine aici, s-a hotărât Anca și, fără să-l privească, a ieșit grăbită, ștergându-se înciudată cu dosul palmei la gură. S-a oprit într-un grup sanitar, și-a examinat fața, s-a spălat cu puțină apă rece, și-a aranjat părul și s-a îndreptat, mult mai calmă, în salonul de ortopedie… Imediat ce a plecat ultima colegă, a închis registrul și l-a privit. Pierise zâmbetul de pe fața lui. Era îngândurat și posomorât. \"Să-i vorbesc acum, ori să amân discuția? Intră fetele din salon și ne văd cu mutrele astea răvășite…Pot presupune multe și ne scot vorbe. Cred că am fost prea dură și îmi pare rău acum. Este un băiat atât sensibil, atât de bun...!\". - Doctore, îmi pare rău...nu am vrut să te rănesc, dar să nu uiți că eu sunt căsătorită... - Știu, Anca...Te rog să... - Nu mi-o lua în nume de rău. Dacă te ajută cu ceva, să știi că mi-a placut. Nu zâmbi! Dar să nu o mai faci. Ne poate vedea lumea și mă compromiți. Am plecat, la revedere! A spus toate cuvintele cât a putut de repede și, când a simțit că toată fața-i arde, a prins geanta de pe cuier aproape în fugă și a plecat grăbită de parcă o fugărea cineva. Ajunsă la ușă și observând că încăperea-i încă goală, i-a făcut semn prietenesc de rămas bun, zâmbindu-i ca de obicei. El n-a apucat să deschidă gura și părea că nici nu știe ce să spună...