În căutarea efemerei clipe

Adânc marcat pentru că nu-și dădea seama de ce a fost chemat, cu teamă crescândă pe măsură ce-și făcea inventarul acțiunilor legale și mai puțin legale din ultimele două-trei luni, Fănel a bătut la ușa cabinetului de lucru al șefului Serviciului furturi de autovehicule. Venise în grabă, răzbind cu greutate în traficul intens al capitalei. Deși în acest sfârșit de august nu erau temperaturi înalte, cămașa i se lipise de piele și pe ceafă se prelingeau în voie picături de sudoare până sub betelia pantalonilor. Curtea de pe Candiano Popescu i s-a părut neîncăpătoare pentru atâția oameni care se mișcau în grabă, în timp ce alții păreau a fi toropiți de o așteptare lungă, nejustificată... A intrat aparent degajat, după ce a reușit să arboreze zâmbetul \"de lucru\", cum îl numea el mai în gluma ori mai în serios, a salutat cu respect exagerat secretara și a dat ocol încăperii cu privirea pentru a saluta și eventualii șefi de birou și compartimente sosiți la convocarea șefului. Era convins că urmează o ședință operativă de lucru. Constatând că este singurul sosit, a privit-o surprins pe secretara ce zâmbea complice în timp ce răsfoia cu dexteritate câteva dosare înșirate pe birou. - Câteva minute, domnule inspector, vă rog să așteptați. Domnul comisar șef vorbește la telefon. Luați loc. - Da, da, mulțumesc, sărut mâna! S-au scurs mai multe minute, timp în care Fănel a reușit să se calmeze. \"Dacă sunt singurul chemat, înseamnă că este ceva personal de discutat. Nu sunt probleme de serviciu. Oricum, șeful este mulțumit de activitatea mea. Dar, de ce nu mi-a spus la telefon? Precis pune vreo pilă cuiva, ca de obicei, ori...da! Poate fi și asta. E ceva vreme de când nu i-am lansat o invitație și poate că...Nu-i bai! Chestiile astea se rezolvă repede...\". - Domnul comisar șef vă așteaptă, domnule inspector, i-a întrerupt vocea secretarei șirul gândurilor. - Am onoarea să vă salut, domnule...au fost singurele cuvinte auzite până ce ușa capitonată s-a închis. Fănel a ieșit după o jumătate de oră, a traversat anticamera fără să observe și să salute secretara, semn că era adânc preocupat de cele discutate cu șeful Serviciului. Și nu-l îngrijorase faptul că i s-a imputat lipsa de colaborare cu colegii Biroului de Cercetare Penală. Nici critica pentru \"pașii pe loc\" în trei cazuri de furturi de autoturisme cu autori neidentificați nu-l frământa, ci conținutul hârtiei pe care i-a fluturat-o sub ochi înainte de a o rupe și a o arde în scrumieră. Erau doar trei fraze: \"Ești în atenția celor de la Inspecția Internă care au început cercetări. Să nu se ajungă mai departe. Ai telefoanele ascultate\". Până la sfârșitul programului de lucru a frunzărit hârtii de tot felul, fără să se poată concentra la conținutul lor. A plecat direct acasă, deși ar fi dorit să se răcorească la o terasă. Anca era în tură prelungită. Nu a putut mânca nimic. A făcut duș cu apă rece și s-a lungit pe pat cu ochii ațintiți pe tavan, înfășurat într-un prosop mare și moale de baie Nu a avut parte de prea multă odihnă. Sunetul soneriei i-a risipit noianul de gânduri asupra cărora medita atent. A aruncat neglijent prosopul, a îmbrăcat la repezeală pantalonii scurți și un halat ușor de vară înainte de a deschide ușa... După mai bine de o săptămână de la ultima lor întâlnire, Gaby se înființa la ușa Ancăi. Mare surpriză pentru ea să-l vadă pe Fănel în cadrul ușii și nu pe prietena ei. Nehotărâtă, cu ochii ațintiți la pectoralii bărbatului bine reliefați de halatul lăsat neglijent cu reverele larg desfăcute, Gaby a făcut un pas înapoi parcă dorind să plece și, după ce a clipit mărunt din ochi de mai multe ori, a reușit să-și ascundă emoția amestecată cu o dorință nelămurită și să vorbească parcă mai amical ca de obicei: - Oho, ce minune să te mai vadă omul pe acasă! Salut, bine te-am găsit! Ce face Ancuța? - Salutare, bine ai venit! Dar haide, intră! - a îndemnat-o Fănel zâmbindu-i șăgalnic și retrăgându-se către interior pentru a-i face loc. Observase reacția și privirea ei, dar s-a abținut în a face vreo remarcă și nici halatul nu l-a strâns mai mult. A continuat să vorbească pe același ton, privind-o mai atent: Anca este de serviciu...Până mâine dimineață. Scuză-mă, te rog, făcusem un duș și mă relaxam puțin. Mă schimb imediat. - O, păi nu este nevoie. Mă retrag...Îmi pare rău că te-am deranjat și dacă Ancuța nu e... - Stai, dragă, că nu te mănânc! De mult nu am mai avut ocazia să discutăm… - Ei, nu au trecut luni sau ani, dar nu pot sta mult. Cezar e cu copiii acasă...Ce mai faci, cu ce te lauzi? - Bine, merci, dar fără laude. Viața obișnuită și cam atât...Poftim pe fotoliul acela, am să rămân așa dacă nu te deranjează... - Da, nu este o problemă… Și, nimic nou sub soare, nicio cucerire vrednică...de milă? - Nu am timp de asemenea cuceriri, știi bine cât de ocupat sunt...Și nici plăcere nu-mi fac. Am femeia mea care.... - Ei, lasă, lasă, l-a întrerupt Gaby zâmbind ironic, că mai știm și noi cum ți se plimbă ochii după toate fustele! - Da??? Și... după a ta, cumva?! - Ba bine că nu...Þi-am prins privirile de mai multe ori. Negi că-mi știi toate dimensiunile?! - ...Nu, nu sunt sigur, dar dacă te-aș lua în brațe...n-aș greși măsurătoarea... - Ai vrea, nu? - Dar ce, tu nu ai vrea? - Află că am vrut cândva. Mă îndrăgostisem de tine...De fapt...și acum mai sunt, dar așa ca între prieteni, înțelegi, nu? Fănel simțea cum ochii jucăuși ai femeii îl sfredelesc până-n adâncuri și scânteierea lor vioaie înoată într-un amestec de dorință și umor. Nu știa ce să creadă și, mai ales, cum să reacționeze la o așa provocare neașteptată din partea prietenei soției sale. O mie de secvențe din conduita lor pe timpul întâlnirilor de familie, de priviri, de gesturi și de nuanțe ale vocii ei se derulau parcă în fracțiuni de secundă. \"Se joacă cu mine ori spune ce simte cu adevărat? Și dacă mă încearcă și dă apoi raportul? Să fi pus la cale cu Anca o chestie de asta? Nu, nu cred. Am văzut-o și eu cum mă privea uneori...Și e bună, rău, femeiușca, fierbinte de te topești în ea rapid...Fie ce-o fi, trebuie să încerc. Suntem singuri\", a concluzionat după numai cateva clipe: - Gaby...nu crezi că ar fi bine să-ți verifici sentimentele, să știi ce ai de făcut? - Adică...cum? Ce să fac? Concret, te rog... - Acum, în seara asta...poate altădată, dacă te hotărăști, te-ai putea convinge. Ai dreptate, nu-mi ești indiferentă. Imi placi foarte mult. Esti frumoasă! Ești atât de sexi încât nu cred că este vreun bărbat care să nu întoarcă după tine capul... În timp ce vorbea, din ce în ce mai încet, aproape șoptit, Fănel o privea adânc, fără să observe că ea-l ascultă plină de haz și mai apoi de uimire, cu ochii larg deschiși. S-a apropiat, puțin câte puțin, până când ea s-a ridicat de pe fotoliu, a întins brațele și și-a proptit palmele în pieptul lui, oprindu-l. Gaby simțea cum inima-i bate cu putere și picioarele începuseră să-i tremure ușor. Gândea rapid, fără să-și ia ochii de pe chipul lui ce părea tot mai încordat: \"Nebunul ăsta chiar mă zăpăcește până la urmă. Și nici prin cap nu-i trece că îmi place cu adevărat...Ce simplu ar fi...Și Cezărelul meu?! Și Anca?! Și ce-ș avea de câștigat? Un sfert de oră poate de satisfacție, de plăcere, că de fericire nu poate fi vorba în niciun caz...Aș putea păstra secretul toată viața. Și conștiința mea, ce fac cu ea? Să-mi trădez cea mai bună prietenă pentru o partidă de sex? Nu cred că se merită și...nu voi ceda.\" - Da, Fănele, m-am hotărât! Îmi placi așa cum ești, fără să te apropii mai mult de mine și fără să încerci a mă săruta. Citesc în ochii tăi dorința asta și...chiar mai mult...Stai cuminte pe fotoliul tău! - Totuși...ce pierzi? De ce ți-e teamă? – a întrebat iritat Fănel, neobișnuit cu refuzul în asemenea împrejurări. - Nu mă tem de tine și nici de mine. Pierd respectul tău și prietenia Ancăi. Þin la amândouă mai mult decât crezi tu. - Te voi respecta și mai mult dacă..., a încercat Fănel să convingă privind-o în adâncul ochilor cât putea el de seducător. Gaby l-a întrerupt imediat, încruntându-și sprâncenele și săgetându-l cu o privire metalică, rece și batjocoritoare: - Hai să fim oameni serioși, Fănele! Din cele ce ți-au cedat...respecți vreuna? Cu ce o onorezi, cu promisiuni de căsătorie după...divorț?!...De asta nu vrei să ai copii?! - Te rog! Nu vreau să discutăm despre această problemă. Rămânem prieteni, dar să știi că eu...cu adevărat te doresc și..., nu vroia să renunțe cu una cu două, bărbatul deja înfierbântat și orgolios. - Bine zis, Fănele...Mă dorești, nu mă iubești...Instinctele primează la tine, nu sentimentele...De mult timp mă întreb: cum de te iubește atât de mult soția ta? - Poate că o fac fericită...Te pot face și pe tine..., s-a înverșunat Fănel, abia stăpânindu-se. - Să crezi tu, omule, că numai actul sexual face fericită o femeie?! Este o componentă a unui sistem larg de elemente, dar nu definitoriu...Tu nu știi să fii fericit, omule! Am încheiat discuția, a rostit Gaby autoritar. Fă-mi loc să trec! Și pentru că Fănel rămăsese încremenit, privind-o cu surprindere, l-a împins privindu-l cu milă amestecată cu dispreț și a ieșit destul de tulburată, trăgând ușa după ea fără să mai salute ori să privească inapoi… Întâmplător, ușa a fost închisă cu putere. Gheorghe s-a uitat înciudat la ea, a ridicat din umeri, s-a îndreptat către masa de la fereastră și a scotocit în sertarul ei până a găsit un cuțit. A început să taie plicul pentru care plecase supărat din gradină când a auzit câinii lătrând de parcă intrase ursul în ogradă. S-a calmat el destul de mult când i-a zis poștărița că i-a scris băiatul din București, dar avea și multă treabă de făcut. Când a plecat Valentin în străinătate, toată lumea din sat l-a fericit. Numai el, bietul Gheorghe, știe cum a stat cu inima strânsă câțiva ani, cu teama în suflet, până băiatul a venit și s-a stabilit în țară. Era singur. Soția lui, Maria, se stinsese încă de când băiatul era în clasa a zecea de liceu. La câteva zile după înmormântare, înainte de a pleca la școală, i-a vorbit cu lacrimi în ochi: - Fiule, îmi este greu de tot acum, că rămân singur. De gospodăria asta e mare nevoie. Este singura noastră avere. Nu am alta. În casa asta ți-a dat mama ta viață. Cu munca mea și a ei la colectivă și aici, din roadele grădinii și ale câmpului, te-am crescut. Te-am făcut mare și te-am dat la școală... - Tată, nu mai spune..., a încercat Valentin să intervină, dar lacrimile i-au inundat fața și suspinele înăbușite în gât l-au împiedicat să vorbească. - Știu ce vrei să zici, băiatule...Lasă, ascultă la mine și bagă bine în cap ce-ți spun...Învață! Învață mult și bine, să nu mai vii la munca câmpului. E greu, băiatul tatii, e tare greu...Să înveți, să mergi mai departe, cu bursă dacă poți. Dacă nu...oi vedea eu cum te țin, da\' nu este mai mare supărare după ce s-a prăpădit Maria, cum ar fi să nu ajungi la oraș. Pe picioarele tale, pe munca ta, pe banii tăi, fiule! - Da tată, îți promit că așa va fi... - Așa să fie și Dumnezeu să te ajute! Nu te înhăita cu băieți din ăia crescuți în palmă. La oraș sunt multe ispite, băiatule și multă lume stricată. Și femei multe. Oi avea tu timp pe urmă de toate. După ce ai munca ta cinstită și banii tăi. Să nu te lăcomești la nimic. Lăcomia te distruge. Și să nu-l mânii pe Dumnezeu, orice greutăți ai întâmpina vreodată. Să fii cinstit… - Nu fac eu prostii, știi matale că eu... - Știu ce am crescut și cred în tine. Să nu mă faci de râs. Neam de neamul meu nu a cunoscut rușine de vreun fel. Am fost săraci, stii bine. Dar cinstiți și muncitori. Așa să fii și tu... Anii au trecut destul de repede. Nea Gheorghe a lu\' Cristea, cum era numit de mic în sat, după ce a primit cele trei hectare de pământ cu care intrase cândva în CAP, s-a înscris într-o asociație cu alți foști colectiviști. Dacă ar mai fi avut animalele de tracțiune și utilajele lui agricole, ar fi muncit singur. Îl împovărau taxele pentru diferitele lucrări agricole, dar era harnic, ambițios și hotărât să facă față. Dorea cu tot sufletul ca fiul său să ajungă mare. Și a ajuns... \"Hm, face nuntă mare, băiatul tatii! Bine că am timp să-mi termin lucrările. Auzi la el, să-mi dea bani ca să plătesc pe alții să-mi lucreze pământul! Așa mă știe el pe mine, neputincios?! Le fac pe toate. După ce mă întorc culeg și via. Cum să mă duc cu mâinile în buzunar! Am și eu haine, de ce să-mi cumpere el? Nu te fac eu de râs, băiatul tatii! Mi-am luat și costum și pălărie. Da\' nu pot veni cu o săptămână înainte. Am și eu rostul meu aici, fiule. Las\' că merg mâine la primărie să-ți dau telefon. Ai tu destule de făcut, nu să-mi porți mie de grijă, fiule...Zice că e frumoasă fata...O fi, că și el e frumos, mândru și voinic. S-o ia pe măsura lui, uite așa cum a fost biata maică-sa...O să vin mâine la cimitir, Marie, ca să-ți povestesc de băiatul nostru. O să fii și tu mândră de el. Ei, gata! Să merg în gradină, că mai e multă treabă de facut...\". Sprijinindu-se de masă, nea Gheorghe a trecut la ale lui frecându-și mâinile satisfăcut, ușor adus de spate atât de vârstă cât și de grijile ce l-au tocat încet, puțin câte puțin, în fiecare an... Va urma.